Dacă în episodul trecut din seria „Istoria literaturii în 50 de cărți interzise” am plonjat cu eleganță într-o baie de sânge corporatistă alături de Patrick Bateman — acel influencer precoce al capitalismului turbo, care își începea diminețile cu produse cosmetice scumpe și le termina cu acte considerate, în mod inexplicabil, „violente” — acum e momentul să trecem la alt monument al literaturii interzise: „Fight Club”. Pentru că, dacă „American Psycho” ne-a arătat cum arată un psihopat cu costum, cartea lui Chuck Palahniuk ne arată ce se întâmplă când scoți costumul, scoți identitatea, scoți tot… și rămâi doar cu frustrarea pură, transformată artistic în pumni ritualici. Practic, după ce am disecat „psihopatul de lux”, era inevitabil să ajungem și la „revoluționarul low-budget”, amândoi fiii legitimi ai aceleiași societăți care se întreabă, cu inocență teatrală, de ce oamenii o iau razna în masă. În fond, dacă Bateman era opera high-end a alienării, Tyler Durden e varianta DIY — la fel de periculoasă, dar cu mai puțin aftershave.
„Fight Club” – când capitalismul își rupe singur dinții și dă vina pe ficțiune
Există cărți care deranjează pentru că sunt prost scrise, există cărți care deranjează pentru că sunt prea bune, și există „Fight Club” a lui Chuck Palahniuk, care deranjează pentru că… ei bine, îndrăznește să pună o oglindă în fața cititorului. Și nu o oglindă frumoasă, LED, cu ramă aurie de influencer, ci una crăpată, găsită într-un motel suspect dintr-un oraș unde se întâmplă lucruri pe care poliția le trece la „asta nu e treaba noastră”.
Publicată în 1996, cartea a reușit performanța de a fi „interzisă” în anumite biblioteci și școli americane pentru incitare la violență — acuzație la fel de subtilă ca un pumn în figură. De parcă romanul ar fi pus pe masă un manual pentru organizarea revoluției, când tot ce face, în esență, este să deseneze cu marker roșu pe pereții capitalismului târziu și să spună: „Uite, astea sunt crăpăturile. Te prefaci că nu le vezi?”
Manual de protest sau manual de frustrări?
În „Fight Club”, violența nu e o soluție, ci un simptom. E ceea ce se întâmplă când un individ — cum ar zice manualele de psihologie — „nu își găsește sensul într-o societate consumeristă alienantă”. Dar cum un astfel de rezumat sună prea academic și prea plictisitor, Palahniuk a preferat varianta literară: doi bărbați care își dau pumni pentru a simți ceva, orice, într-o lume în care totul e amortizat de reclame, rate la bancă și balsam de rufe cu feromoni.
Rezultatul? Un public care fie a înțeles metafora, fie a luat-o literal și s-a hotărât că viața e prea scurtă ca să nu-ți rupi o coastă în numele libertății. Criticii au intrat imediat în panică: „Cartea promovează violența!” Au uitat însă detaliul esențial: romanul nu promovează nimic. E doar o sirenă de incendiu. Faptul că unii oameni decid să aprindă focul după ce o aud, nu e chiar vina sirenei.
Tyler Durden: sfântul patron al neînțeleșilor
Personajul iconic, Tyler Durden, a fost rapid adoptat de acea categorie de cititori care confundă și astăzi filosofia cu tatuajele cu citate motivaționale. Pentru ei, Tyler e un erou. Pentru Palahniuk, Tyler e o glumă amară. Pentru restul lumii, e dovada că unii oameni pot citi o satiră și totuși să nu își dea seama că e satiră.
Când Tyler spune „Devii liber abia atunci când nu mai ai nimic de pierdut”, el nu oferă sfaturi de dezvoltare personală. El descrie sinuciderea simbolică a unui om copleșit de propriul vid interior. Dar internetul anilor 2000 și 2010 a luat asta, l-a ambalat în font Impact și l-a transformat în wallpaper pentru băieții care cred că nihilismul e un stil de viață, nu o problemă.
Când ficțiunea devine coșmar birocratic
Cea mai cumplită ironie este faptul că „Fight Club” a fost acuzată de incitare la violență în timp ce critica exact structurile care ar trebui să prevină, să gestioneze și să înțeleagă astfel de reacții sociale. Dacă un roman reușește să declanșeze panică morală, poate problema nu e romanul, ci realitatea care se simte prea vizată. Este ca și cum ai interzice un termometru pentru că îți arată că ai febră.
Concluzie: capitalismul târziu își mușcă limba și apoi țipă
În final, „Fight Club” nu este o carte despre violență. Este o carte despre un sistem care creează oameni atât de deconectați de propriile lor vieți, încât violența devine singurul lucru care pare autentic. Este un roman despre identitate, alienare, consum și absurdul unui univers în care unii cred cu sinceritate că un deodorant nou poate rezolva vidul existențial.
Dar, desigur, e mai ușor să dai vina pe carte decât pe cultură. E mai ușor să interzici romanul decât să întrebi de ce un cititor se regăsește atât de mult în el încât îl transformă în manifest personal.
Și, în buna tradiție kritiQ.ro, rămâne un singur lucru de spus: dacă un roman îți dărâmă lumea, poate lumea ta avea nevoie să fie dărâmată.
România de azi: Fight Club fără club, doar fight
În România anului 2025, „Fight Club” ar fi probabil interpretat ca un ghid de supraviețuire urbană, nu ca o satiră. Pentru că, sincer, ce nevoie ai de Tyler Durden când ai internetul românesc, unde fiecare secțiune de comentarii e un mic Project Mayhem în care anonimatul dă cu pumnii în logică până cedează? Într-o țară în care oamenii sunt loviți zilnic nu cu pumnul, ci cu facturi, birocrație și talk-show-uri politice, lupta nu mai e clandestină — e broadcastată în prime-time. Iar dacă Palahniuk ar rescrie azi romanul pentru publicul românesc, probabil că prima regulă din „Fight Club” ar fi: „Nu vorbești despre lupta cu sistemul… pentru că știe deja, te așteaptă la ghișeu cu un formular în plus.” În fond, la cât de absurdă devine uneori realitatea locală, nici nu mai e nevoie de ficțiune ca să vezi ce înseamnă să fii alienat, împins la limită și forțat să-ți cauți sensul printre bonuri fiscale și promisiuni electorale reciclate. România e, cum ar veni, versiunea live-action a unei societăți care se bate singură, apoi întreabă: „Cine m-a lovit?”
Și, dacă până aici am explorat violența simbolică și reală a bărbaților dezrădăcinați de consumerism și de costumul lor Armani, e momentul să facem pasul către un alt fel de luptă — una în care pumnii nu mai sunt arma principală, ci creionul, benzile desenate și memoria. Persepolis ne poartă direct în secolul XXI, acolo unde cenzura nu mai strigă doar „nu lovi!” sau „nu ucide!”, ci „nu povesti!” și „nu te exprima!”. Astfel, în această „Istorie a literaturii în 50 de cărți interzise”, trecem de la Tyler Durden la Marjane Satrapi, de la pumnii clandestini la cadrele de benzi desenate care sfidează dictaturi, stereotipuri și auto-cenzură. Iar dacă până acum am râs amar de absurditățile lumii occidentale, pregătiți-vă: următorul episod ne arată că interzicerea cărților nu cunoaște frontiere și, uneori, nici subtilitate — dar asta nu înseamnă că nu putem totuși să râdem ironic la fiecare pagină interzisă.