Dacă în episodul trecut din seria „Istoria literaturii în 50 de cărți interzise” ne-am plimbat prin teocrația sufocantă imaginată de Margaret Atwood, unde libertatea femeilor atârna de un fir de dogmă și două versete prost interpretate, astăzi schimbăm decorul – dar nu și absurdul. De la robe roșii și ritualuri grotești trecem direct la costume scumpe, gel pentru păr și obsesii corporatiste, într-un salt elegant de la distopia religioasă la cea capitalistă. Pentru că, dacă Gilead era o lume condusă de fanatici, „American Psycho” ne amintește că există și fanaticii cardului de credit, o specie la fel de periculoasă și sensibilă: încearcă doar să le spui că nu au rezervare la restaurant. În fond, între Bateman și Comandanții Atwoodieni nu e o diferență prea mare – doar că unul citește The Wall Street Journal în loc de Scriptură și are o preferință suspect de intensă pentru îngrijirea facială.
American Psycho – romanul care a speriat America (dar nu și pe consumatorii de Wall Street)
Dacă există o carte care a reușit performanța să scandalizeze publicul, să îngrijoreze editurile și, în același timp, să devină un cult al ironiei întunecate, aceea este „American Psycho” (1991), semnată de Bret Easton Ellis. Un roman atât de „periculos” încât, la apariție, aproape că vedeai fum ieșind de sub perucile moralizatoare ale comentatorilor TV. „Corupe tineretul!”, „Incită la violență!”, „Subminează valorile familiei!”— cam așa sunau reacțiile, în timp ce Wall Street-ul continua nestingherit să vândă și să cumpere, probabil exact în stilul eroului său, Patrick Bateman.
De fapt, romanul a fost interzis sau restricționat în unele țări pentru violența extremă. Unii critici au afirmat că, citind cartea, simți nevoia să pui un paravan în fața imaginației tale, „ca să nu vadă așa ceva”. Dar, ironia supremă este că tocmai aceste pasaje au transformat romanul într-o oglindă deformată, dar fidelă, a excesului anilor ’80-’90: o lume în care hainele costă cât chiria pe un an, dar viața unui om pare, în ochii protagonistului, mai ieftină decât o cămașă de la Armani.
Marele coșmar al criticilor: satire pe care nu le-au prins
Un alt motiv pentru isteria morală a fost faptul că unii cititori… nu au sesizat satira. Da, există oameni care pot citi un roman în care protagonistul își recitează rutina de îngrijire a pielii cu mai multă pasiune decât pentru orice ființă umană – și totuși să creadă că autorul serios a vrut să glorifice stilul de viață yuppie. Într-o țară în care unii se supără pe desene animate pentru că „au prea mult sarcasm”, nu e chiar surprinzător.
Patrick Bateman – simbolul unei epoci care se teme doar de riduri, nu de morală
Bret Easton Ellis a construit în Bateman un monstru perfect adaptat lumii din jurul lui: rece, impecabil îmbrăcat, obsedat de etichete (la propriu și la figurat), cu un CV de vis și o empatie de statuie din beton. Este portretul corporatismului dus la extrem, o glumă amară despre societatea în care valoarea morală scade invers proporțional cu prețul costumului.
Și da, romanul este violent, dar totodată este o radiografie satirică a unei lumi în care totul se măsoară în branduri, contracte, restaurante cu liste de așteptare și mască exfoliantă de weekend. Ellis nu te invită să-l admiri pe Bateman, ci să-l recunoști – poate în șeful tău, poate în influencerul care face unboxing la caviar, sau poate… chiar în tine, când te enervezi că cineva a tăiat coada la supermarket.
Controversele: între indignare autentică și marketing nesperat
„American Psycho” a avut parte de un scandal atât de mare încât, dacă romanul ar fi fost o persoană, ar fi primit segment special la Oprah. Editura originală a refuzat manuscrisul, organizațiile feministe au cerut interzicerea, iar moralizatorii profesioniști au găsit în el un nou motiv să explice „decăderea societății moderne”.
Rezultatul? Bestseller garantat. Dacă voiai reclamă gratuită în 1991, trebuia doar să publici o satiră pe care publicul să o confunde cu un manual de comportament sociopatic. Ellis a înțeles perfect ecuația: cu cât îi enervezi mai tare, cu atât vei fi mai citit. Iar „American Psycho” a devenit un caz-școală despre cum indignarea morală vinde mai bine decât orice campanie de PR.
Concluzie: un roman despre golul interior al unei epoci pline de tot
„American Psycho” nu este o carte pentru stomacuri sensibile, dar nici o carte despre celebrarea violenței. Este un strigăt ironic – uneori grotesc, alteori absurd – despre o societate care a înlocuit umanitatea cu aparența, compasiunea cu networkingul și iubirea cu o loțiune aftershave de 200 de dolari.
Romanul nu trebuie citit ca un thriller, ci ca o farsă întunecată despre lumea în care trăim. Poate exagerată, poate incomodă, dar incredibil de eficientă. Un fel de „încearcă să râzi, ca să nu te sperii”, doar că râsul vine cu un mic gust amar.
Și, sincer, dacă ai rezistat anilor ’90 până azi, ai rezista și lui Patrick Bateman. Că doar nu o să te sperie un yuppie cu gel în păr, nu?
România de azi – unde Bateman ar face probabil infarct de la atâta „originalitate”
Privind spre România de azi, „American Psycho” capătă o nuanță aparte: în timp ce Patrick Bateman își măsura statutul social în costume Brioni și rezervări la restaurante exclusiviste, la noi încă mai există indivizi care cred că rafinamentul înseamnă să-ți parchezi SUV-ul pe trotuar „fiindcă așa fac toți oamenii importanți”. Dacă Ellis ar fi scris romanul în Bucureștiul actual, Bateman nu ar fi fost un yuppie al excesului, ci un influencer de Dorobanți, preocupat să-și arate ultimele achiziții „de lux” și să țipe la ospătar că nu-i aduce prosciutto crudo suficient de „crud”. În mod ironic, România nu are nevoie de un psihopat ca să-și expună absurditățile cotidiene; societatea reușește deja, prin forțe proprii, să transforme orice gogoașă cu fițe, orice mic privilegiu, orice „cunoștință sus-pusă” într-o mini-satiră națională. Într-un astfel de context, Bateman ar fi pur și simplu… încă un tip care postează pe Instagram.
Încheiem așadar incursiunea în mintea unui yuppie cu apucături homicid-corporatiste și ne pregătim pentru următorul popas pe harta literaturii „interzise pentru că nu e pe placul comitetului de bun-simț public”. Dacă „American Psycho” ne-a arătat cât de departe poate merge cineva pentru o carte de vizită perfect tăiată, „Fight Club” promite să ne arate cât de departe merg oamenii când își pierd cartea de identitate socială cu totul. Va fi mai puțină loțiune exfoliantă, mai multă transpirație existențială, mai puțină obsesie pentru lux și mult mai multă obsesie pentru… pumni ca formă alternativă de terapie. Rămâneți aproape: urmează un manual spiritual pentru cei care cred că iluminarea începe prin a-ți îndoi nasul (al tău sau al altuia).