Dacă în episodul trecut ne-am aventurat în „Jurnalul complet adevărat al unui indian cu jumătate de normă”, cartea lui Sherman Alexie care a reușit performanța să fie interzisă în școli americane pentru limbaj, sexualitate și, probabil, pentru că îndrăznește să existe, iată-ne ajunși la ultimul episod al periplului nostru. Da, acesta este momentul în care boss-ul final al controversei literare își face intrarea pe scenă: „Gender Queer” de Maia Kobabe. După 49 de episoade în care am traversat tărâmul cărților exilate pe criterii absurde – de la manualul de bun-simț la romanul considerat „prea sincer” – seria noastră „Istoria literaturii în 50 de cărți interzise” ajunge la ultimul capitol. Și nu se putea încheia decât apoteotic, cu volumul care a speriat mai multe consilii școlare decât au reușit vampirii, extratereștrii și conspirațiile 5G la un loc. Dacă există o carte care să sintetizeze perfect incapacitatea unei societăți de a respira fără să intre în panică morală, aceasta este. Haideți, deci, să închidem trilogia extinsă a absurdului cu un zâmbet amar și cu speranța că, poate, într-o zi, vom interzice doar lucrurile cu adevărat periculoase. De exemplu: prostia.
„Gender Queer”: Cartea care a învins dragoni, vrăjitori și… biblioteci publice
Dacă cineva ar mai avea nevoie de o dovadă că realitatea bate ficțiunea, atunci povestea celei mai interzise cărți din SUA în anii 2020 vine ca o demonstrație spectaculoasă: „Gender Queer” de Maia Kobabe, un volum ilustrat, autobiografic, care nu a declanșat Apocalipsa, dar a generat suficientă panică încât să pună în umbră chiar și manualul de algebră – care, să fim sinceri, a traumatizat infinit mai mulți elevi.
Cartea care a îndrăznit să existe
În 2019, Maia Kobabe publica un roman grafic despre identitate de gen și sexualitate — un subiect perfect normal în lumea reală, dar aparent insuportabil într-un teritoriu unde încă se poartă dueluri ideologice cu intensitatea emoțională a unui episod de telenovelă mexicană.
„Gender Queer” nu promite supereroi, magie sau comploturi mondiale. Promite ceva mult mai destabilizator pentru anumite grupuri: o poveste sinceră despre cine ești, cum te descoperi și cum încerci să respiri într-o lume foarte convinsă că știe ea mai bine cine ești tu. Iar pentru un anumit segment al populației, sinceritatea este cel mai periculos concept inventat vreodată.
Cum a devenit o carte mai înfricoșătoare decât orice film horror
S-ar părea că în Statele Unite există două lucruri cu adevărat înspăimântătoare: impozitele și cărțile. Unele școli au considerat „Gender Queer” atât de periculoasă încât au tratat-o ca pe o formă literară de radiație: dacă o deschizi, s-ar putea să-ți schimbi instantaneu identitatea, orientarea, respectiv preferința pentru modul de a purta pulovere.
Bibliotecile, acele sanctuare ale cunoașterii, au fost deodată transformate în scene de luptă, cu părinți care veneau convinși că trebuie să apere copilăria de… o carte. În timp ce copiii, între timp, consumau pe TikTok conținut de zece ori mai tulburător, dar liniștitor de neinterzis.
Ce deranjează, de fapt, la „Gender Queer”?
Adevărul incomod: cartea nu vrea să convertească pe nimeni, nu propune un program politic, nu oferă cupoane pentru schimbat identități la reducere. E doar povestea unui om. Iar uneori, pentru cei care trăiesc într-o permanentă anxietate vizavi de „ce mai citesc tinerii”, faptul că cineva își spune povestea fără rușine este un act de rebeliune intolerabilă.
Pe scurt: Gender Queer deranjează pentru că pune întrebări acolo unde unii preferă răspunsuri gata fabricate.
Un paradox american în toată splendoarea lui
Statele Unite, patria libertății de expresie, a reușit performanța să transforme o carte autobiografică într-un inamic public. Nici măcar 1984 n-a beneficiat de atâta publicitate involuntară. Dacă marketingul negativ ar fi o monedă, „Gender Queer” ar fi Jeff Bezos.
Între timp, unii politicieni își iau foarte în serios rolul de curatori ai moralității, de parcă ar avea un abonament la drama culturală nelimitată. În loc să se ocupe de probleme minore – ca sistemul medical, infrastructura sau educația – îi vedem patrulând literar, cu zelul unui bibliotecar medieval care tocmai a descoperit că un manuscris conține glume indecente.
De ce e importantă cartea – și de ce panica e ridicolă
Cartea nu este periculoasă. Întrebările sunt periculoase. Conștientizarea e periculoasă. Spațiul în care oamenii diferiți pot exista fără să fie reduși la tăcere e periculos – pentru cei care își doresc o lume simplă, clară, unde nuanțele sunt o amenințare.
„Gender Queer” este importantă pentru că vorbește onest despre identitatea de gen de tip non-binar, despre confuzie, vulnerabilitate și apartenență. Nu pentru că ar trebui să placă tuturor, ci pentru că existența ei într-un raft spune: „Și vocea asta are dreptul să fie aici.”
Iar reacțiile isterice din jurul ei spun: „Și noi avem nevoie să ne amintim asta mai des.”
În loc de concluzie
„Gender Queer” reușește două lucruri impresionante: să fie o carte absolut normală și, simultan, să fie percepută de unii ca instrumentul suprem de răsturnare a ordinii mondiale. Dacă atât de multă putere poate fi atribuită unui volum de 200 de pagini, atunci poate că adevărata problemă nu e cartea — ci faptul că, undeva, în adâncul lor, oamenii știu că poveștile au puterea de a schimba lumea, iar asta e, desigur, intolerabil atunci când lumea e perfectă… în capul lor.
Și România? Ei bine, noi avem propriile noastre bătălii epice
În România, dezbaterea despre „Gender Queer” ar ajunge probabil într-un colț de internet unde câțiva oameni foarte supărați ar protesta că „nu avem nevoie de așa ceva la noi”, în timp ce majoritatea populației ar întreba, sincer curioasă: „Dar cartea asta se găsește și la reduceri?”. La noi, cenzura funcționează cu viteza internetului din mediul rural și cu eficiența instituțiilor care pierd dosare pe holuri. În timp ce SUA se luptă cu demoni ideologici, România se luptă cu… imprimanta care nu merge la Direcție. În realitate, panica morală importată de aiurea prinde doar în rândul celor care confundă educația cu un fel de meniu fix – „atenție, conține diversitate!”. Restul lumii merge mai departe, inclusiv tinerii, care au acces la internet și nu așteaptă avizul nimănui ca să citească, să se informeze sau să trăiască în prezent. România se teme de cărți doar atunci când sunt groase, scumpe și vin la pachet cu examen. În rest… libertatea de gândire rămâne, ca de obicei, o temă suplimentară, nu obligatorie.
Cu acest episod, se încheie aventura noastră prin „Istoria literaturii în 50 de cărți interzise” – un safari cultural prin jungla panicilor morale, unde volume absolut inofensive au fost vânate cu un entuziasm demn de filmele cu vânători de recompense. Vă mulțumesc că ați rămas alături de mine până la final, că ați citit, ați râs, v-ați mirat și, sper, v-ați făcut curaj să mai deschideți o carte… chiar și pe cele pe care cineva, undeva, insistă că nu ar trebui să le citiți. Dacă această serie a reușit măcar să vă trezească un strop de curiozitate, de poftă de lectură sau de apetit pentru cultură în general, atunci misiunea este îndeplinită. Iar restul îl lăsăm pe seama „pericolului” suprem: gândirea critică.
P.S. – Pentru cititorii care au prins gustul aventurii literare interzise, există, desigur, și o listă mult mai lungă de lucrări care „ar fi putut fi în topul celor 50” (sau poate „celor 100”), la care se pot adăuga (iar cititorul poate găsi şi altele):
• 1353: „Decameronul” de Giovanni Boccaccio – considerată imorală și obscenă de autoritățile ecleziastice;
• 1884: „Aventurile lui Huckleberry Finn” de Mark Twain – interzisă pe motiv că limbajul era „prea dur”, iar satira prea precisă;
• 1969: „Biblia satanică” de Anton Szandor LaVey – interzisă în mai multe țări musulmane și în unele școli americane, nu atât pentru conținutul său, cât pentru panica reflexă pe care doar titlul reușește s-o declanșeze;
• 1982: „Culoarea purpurie” de Alice Walker – pentru că adevărul doare, iar romanul lui Walker are prostul obicei de a-l spune cu o sinceritate care încă deranjează;
• 1987: „Preaiubita” de Toni Morrison – contestată pentru violență, teme traumatice și abordarea directă a sclaviei, de parcă problema ar fi romanul și nu istoria însăși;
• 2006: „Dumnezeu: o amăgire” de Richard Dawkins – interzisă neoficial în multe familii, oficial în unele comunități ultra-religioase, și intens detestată de cei care consideră că îndoiala este o crimă intelectuală;
• 2011: „Cincizeci de umbre ale lui Grey” de E. L. James – interzisă în mai multe biblioteci publice pentru conținut sexual explicit.