Dacă în episodul trecut din seria „Istoria literaturii în 50 de cărți interzise” ne-am plimbat prin „Persepolis”, unde cenzura se aplică la caloric — ba e prea feminist, ba prea politic, ba prea sincer pentru stomacul fragil al unor autorități — era inevitabil să continuăm seria cu o altă victimă a panicilor morale transfrontaliere. Pentru că, nu-i așa, nimic nu unește mai bine Iranul și anumite comitete școlare din SUA decât teama profundă de adolescenți care gândesc pe cont propriu. Așadar, după ce am vizitat universul lui Marjane Satrapi, unde desenele alb-negru au deranjat mai mult decât un deceniu de istorie reală, azi trecem la Sherman Alexie, care reușește performanța de a enerva exact același tip de oameni, dar cu umor, sărăcie și un pix prea sincer pentru vremurile noastre.
„Jurnalul complet adevărat al unui indian cu jumătate de normă” – cartea care a reușit performanța de a fi simultan prea sinceră, prea amuzantă, prea tristă și prea deranjantă
Un roman graficat în cuvinte și ilustrat în nervii unora, cartea lui Sherman Alexie, intitulată „Jurnalul complet adevărat al unui indian cu jumătate de normă” (2007), este genul acela de lectură pe care bibliotecile școlare americane o ascund sub tejghea, ca pe revistele cu femei care își arătau glezna în anii ’20. Motivul oficial? Limbaj, sexualitate, realism crud. Motivul neoficial? Junot Díaz a zis-o cândva: adevărul doare, dar sinceritatea adolescenților n-are niciun Dumnezeu.
O carte despre identitate, sărăcie și umor (adică tot ce sperie un consiliu de părinți)
Romanul urmărește viața lui Arnold Spirit Jr., adolescent nativ american care își ia inima-n dinți și pleacă de la școala de pe rezervație către un liceu „de albi”. O decizie care, în mod normal, ar fi fost lăudată ca „aspirațională”; dar pentru unii, faptul că tânărul încearcă să iasă din cercul sărăciei și al destinului prescris pare a fi o ofensă personală.
Alexie are prostul obicei – complet intenționat – de a arăta America pe dinăuntru, acolo unde visul nu e chiar atât de „american”, iar realitatea nu vine cu filtru sepia. Iar felul în care Arnold povestește totul — cu autoironie, sarcasm și desenulețe care ar face orice cenzor să își dea ochii peste cap — îi face pe unii adulți să reacționeze exact ca personajele din carte: cu frică de discuții reale.
Controversele: când sinceritatea adolescentină devine „amenințare publică”
De ce a fost interzisă cartea? Simplu: pentru că un adolescent vorbește ca un adolescent.
E ca și cum o parte a lumii a uitat cum sună propriul trecut. Limbajul direct, sexualitatea discutată fără rușinea artificială a manualelor de bio, alcoolul, bullying-ul, discriminarea — toate acestea au părut prea mult, prea adevărat, prea apropiat de ceea ce chiar se întâmplă.
Atât de mult, încât pentru unii părinți a fost mai ușor să acuze literatura decât să discute cu proprii copii.
Ironia? Cartea exact asta vrea să facă: să deschidă conversații. Dar cum conversațiile despre sărăcie și spirit de rezervație nu vin cu emoji-uri drăguțe, s-a preferat banda adezivă pusă peste gura lui Alexie, cu binecuvântarea unor grupuri care probabil încă dezbat dacă să scoată și Shakespeare pentru limbaj indecent.
Când ceea ce vrei să ascunzi devine exact ceea ce te definește
Un alt element care irită: felul în care romanul expune dinamica dintre majoritate și minoritate. Alexie nu pune pansamente ideologice; el arată fracturi, conflicte, contradicții. Adică exact genul de sinceritate care, dacă ar fi aplicată în politică, ar umple toate orașele de defibrilatoare.
Pe rezervație, Arnold este trădătorul. La școala „albilor”, este invitatul exotic. În ambele locuri, este străin.
Iar faptul că povestea îl arată navigând aceste identități multiple – nu în mod docil, ci cu sarcasm – a fost pentru unii prea incomod. Nu toată lumea suportă să vadă un protagonist care refuză să fie erou tragic sau victimă ideală. Arnold nu e nici una, nici alta. E doar viu. Și asta pare să fie deranjant.
Umorul ca act de rezistență
Cea mai mare crimă a lui Alexie nu este limbajul. Nici sexualitatea. Nici desenele.
Este faptul că îndrăznește să transforme tragedia în comedie.
Nu pentru a o diminua, ci pentru a o face suportabilă.
Iar pentru unii, orice comunitate marginalizată care râde și își permite să fie sarcastică este un scandal în sine.
E ca și cum unii ar prefera ca literatura despre nativi americani să fie doar lacrimi, flaut și poezie în șoaptă. Alexie vine cu glume. Sacrilegiu!
În loc de concluzie
Până la urmă, „Jurnalul complet adevărat al unui indian cu jumătate de normă” nu a fost interzis pentru ceea ce conține, ci pentru ceea ce știe cititorul după ce îl termină: că adolescenții văd tot, că sărăcia nu dispare dacă nu o pronunți și că identitatea nu încape într-o fișă de bibliotecă.
Așa că, în loc să discutăm despre probleme reale, e mult mai eficient să luptăm cu armele literaturii: să cenzurăm, să interzicem, să dăm vina pe metafore.
Pentru că, nu-i așa, nimic nu spune „societate matură” mai bine decât adulții care se tem de un licean cu un carnețel și un pix.
Și dacă tot vorbim despre frici morale și cărți puse la index, România de azi nu se lasă mai prejos. Aici, indignarea publică funcționează după principiul „nu am citit, dar m-am pronunțat”, iar orice temă care scoate la lumină sărăcie, discriminare sau adolescenți care nu vorbesc ca în manualul de dirigenție este tratată ca o tentativă de destabilizare a valorilor naționale. De parcă, dacă am ascunde toate oglinzile, ar dispărea brusc problemele de reflecție. În timp ce unii se tem de ficțiune pentru că ar putea „influența tineretul”, realitatea îi influențează deja — doar că nu vine cu avertisment parental. Așa că, în buna tradiție locală, mai bine ne scandalizăm de cărți incomode decât să ne întrebăm de ce se regăsesc atât de bine adolescenții români în povestea unui băiat de pe o rezervație din Washington.
Iar dacă până aici v-ați obișnuit deja cu șocul, indignarea și eterna frică a adulților de a nu fi contaminați de sinceritatea tinerilor, pregătiți-vă — în episodul următor intrăm direct în epicentrul isteriei contemporane. „Gender Queer” de Maia Kobabe, cea mai interzisă carte a deceniului 2020 în SUA, urmează să închidă glorios seria noastră „Istoria literaturii în 50 de cărți interzise”. Pentru unii, volumul acesta e semnul clar că Apocalipsa nu mai vine călare pe un cal alb, ci sub formă de roman grafic care discută identitate, sexualitate și… realitatea. Așa că vă invit să vă puneți centurile morale bine strânse: următorul articol va fi cel în care panica, cenzura și ipocrizia ating punctul lor de fierbere artistică.