După ce, în episodul trecut din seria „Istoria literaturii în 50 de cărți interzise”, ne-am distrat cu „Contractul social”, această bijuterie teoretică în care Rousseau ne asigură că omenirea poate funcționa civilizat atâta timp cât semnează un contract imaginar (pe care, evident, nimeni nu l-a citit, dar toți pretind că l-au acceptat), astăzi trecem la cealaltă capodoperă din 1762.
Da, anul acela miraculos în care Rousseau a decis să enerveze simultan și politicienii și preoții — un fel de double strike, pe care nici influencerii contemporani nu-l egalează.
Dacă „Contractul social” l-a supărat pe stat, „Émile sau despre educație” avea să enerveze religia. Pentru că, se pare, Rousseau trata autoritățile ca pe niște copii mici: întâi le ia jucăria politică, apoi pe cea teologică. Logica lui era simplă: dacă tot sunt oricum furios pe mine, măcar să-i enervez pe toți în același an.
Așadar, după ce am discutat în articolul precedent despre cum popoarele își inventează contracte pe care nu le semnează niciodată, acum trecem la o carte despre cum ar trebui crescuți copiii — motiv excelent pentru a vedea cum Europa secolului XVIII a reacționat cu aceeași maturitate ca un copil căruia i-ai luat tableta.
Bine ați venit în partea a doua a „Anului Rousseau 1762”, sezonul în care cenzorii ard cărți la foc automat, iar filozofii fug din orașe mai des decât schimbă influencerii brandurile de apă plată.
Émile – lecția de educație care a speriat Europa bunelor maniere (și ale cenzurii)
Când a publicat „Émile sau despre educație” în 1762, Jean-Jacques Rousseau nu se aștepta, probabil, ca Europa civilizată să facă un puseu de paranoia religioasă. Omul credea că scrie un tratat despre creșterea copilului, despre libertatea individului și despre cum să nu transformăm educația într-o dresură cu bătaia. În schimb, a reușit performanța de a fi condamnat, ars pe rug (cartea, nu el — că încă mai avea de scris) și exilat.
Motivul? Nu educația antiautoritară, nici sugestia că poate copilul nu trebuie bătut în numele disciplinei, nici măcar ideea că natura ar fi un profesor mai blând decât preotul din sat. Problema a fost religia: Rousseau și-a permis să scrie ceva ce azi ar suna banal la o bere între prieteni:
„Poate că omul poate ajunge la Dumnezeu și fără intermediari instituționalizați.”
A fost suficient pentru ca teologii, cenzorii și poliția morală a vremii să aibă un atac de panică:
– „Cum adică fără noi? Ce urmează? Rugăciuni nerambursabile? Credință fără autorizație de construcție?”
Soluția? Interzicerea cărții. Atât în Franța, cât și la Geneva, patria lui Rousseau, unde autoritățile au decis că scriitorul lor celebru e foarte bun atâta timp cât nu scrie nimic.
Émile – manualul școlar care nu a devenit NICIODATĂ manual școlar
Cartea propune un model educațional în care copilul:
• nu e considerat un adult mic;
• nu e tratat ca un proiect industrial;
• nu e corectat cu nuiaua la primul gând nealiniat.
Evident, era o idee scandaloasă pentru secolul XVIII, o epocă în care învățarea se măsura în vânătăi pe antebraț și psalmi memorați sub amenințarea iadului.
În plus, Rousseau mai spune ceva: copilul trebuie lăsat să exploreze, să învețe din greșeli, să observe natura.
Pentru mulți contemporani, asta suna ca o invitație la anarhie:
„Cum adică îl lăsăm să descopere lumea? Păi pentru asta sunt profesorii — să descopere lumea în locul lui și apoi să-i dea un rezumat!”
Reacția autorităților: Clopoțelul de alarmă teologică
Când au citit Profesiunea de credință a vicarului savoiard, cenzorii s-au înroșit la față, au transpirat rece și au început să scrie mandate de arest cu viteza cu care elevii copiază la BAC.
Geneva a interzis cartea, Parlamentul din Paris a ordonat arderea ei publică.
Un fel de „recenzie oficială”, în stilul secolului XVIII:
– „Cartea nu ne-a plăcut. O recomandăm focului. ⭐☆☆☆☆.”
Rousseau, în replică, a spus (cu alte cuvinte):
„Dacă aș fi știut că iasă așa, scriam doar o broșură de grădinărit.”
Impactul: De la carte arsă la piatră de temelie a pedagogiei moderne
Paradoxul frumos al istoriei: ceea ce a fost condamnat ca periculos a devenit manualul secret al tuturor reformatorilor educației.
De la Montessori la pedagogia modernă, toți au furat câte ceva de la „Émile”.
În timp ce cenzorii din 1762 se temeau că textul va dărâma religia, realitatea a fost și mai periculoasă pentru ei: Educația s-a schimbat, copilul a fost recunoscut ca individ, iar libertatea de gândire (icoană a iluminismului) n-a mai putut fi pusă înapoi în cutie.
„Émile” azi: Cartea pe care nu a citit-o nimeni, dar toți o citează
În epoca noastră, „Émile” e menționat în cursuri, studiat în facultățile de pedagogie și citat în eseuri care par scrise special ca să adoarmă lectorul.
E genul de carte despre care toți spun că e importantă, dar pe care — să fim sinceri — o citesc doar doctoranzii și trei entuziaști care cred că „educația naturală” înseamnă să-ți lași copilul să crească liber pe balcon.
În loc de concluzie: Rousseau, influencerul interzis al iluminismului
Încercând să educe un copil imaginar, Rousseau a reușit performanța de a inventa: un sistem educativ nou, un scandal internațional și un motiv de exil, toate într-o singură carte.
Pentru un tratat despre creșterea unui copil imaginar, nu e rău deloc. „Émile” rămâne, până azi, dovada că uneori cea mai mare ofensă adusă autorităților nu e îndrăzneala politică, ci… să pui întrebări serioase în capitolul despre religie.
Și, dacă tot am bifat azi cartea „interzisă pentru motive religioase”, pregătiți-vă: în următorul episod coborâm încă o treaptă pe scara panicilor morale ale secolului XVIII. După ce Rousseau a fost acuzat că strică educația și credința, vom trece la Goethe și la „Suferințele tânărului Werther”, romanul care a fost suspectat că declanșează sinucideri în lanț, aproape ca un challenge pe TikTok, dar cu peruci pudrate și epistole lacrimogene. Așa că rămâneți aproape: de la „educația periculoasă” ajungem la „literatura letală” — pentru că nimic nu sperie mai mult autoritățile decât cititorii care… citesc prea mult.