Dacă în episodul trecut din seria „Istoria literaturii în 50 de cărți interzise” ne-am bălăcit prin valurile „Ulise”-ului lui James Joyce – roman interzis pentru obscenitate, probabil pentru că unii cenzori aveau mai multă imaginaţie decât cititorii – astăzi rămânem pe teritoriul literaturii „care a supărat regimuri sensibile”. După scandalurile moralităţii trecem la spaimele autorităţii: de la „ofensă la pudoare” la „ofensă la birocraţie”.
Aşadar, schimbăm registrul: dacă Joyce i-a şocat pe gardienii decenţei, Kafka i-a speriat pe gardienii puterii. Şi, sincer, dacă te uiţi la lumea de azi – cu ghişee, dosare cu şină şi platforme digitale care pică exact când ai nevoie de ele – parcă începi să-i înţelegi pe nazişti: Procesul nu e doar un roman, e un manual de demascare a sistemului care se preface că funcţionează.
Prin urmare, continuăm maratonul nostru printre cărţi interzise nu pentru că sunt indecente… ci pentru că sunt prea adevărate.
„Procesul” de Franz Kafka – cartea care i-a scos din minţi pe birocraţi înainte să existe ghişeele electronice
Franz Kafka publică „Procesul” în 1925, iar de atunci omenirea se tot întreabă dacă a citit un roman sau procesul-verbal al unei vizite la ANAF. Normal că Germania nazistă a interzis cartea – nu din motive literare, ci pentru că a înţeles prea bine pericolul ei: dacă oamenii citesc Kafka, riscau să observe că sistemul absurd NU e o idee nouă născută de ministere totalitare moderne, ci o tradiţie europeană solidă, de familie, transmisă din generaţie în generaţie, ca ştergarul de zestre.
Un acuzat fără vină – sau, cum ar zice un funcţionar, „completează cererea pentru vinovăţie”
Eroul romanului, Josef K., se trezeşte acuzat fără să ştie de ce. Ceva absolut revoltător… în universul nostru birocratic. La noi, dacă eşti acuzat fără explicaţie, eşti tratat cu respect: ţi se spune să revii cu o adeverinţă în trei exemplare, legalizată, cu ştampilă albastră rotundă şi număr de înregistrare, ca să poţi afla ce ai greşit.
Kafka a surprins fără milă paranoia, impotenţa cetăţeanului prins într-un sistem fără chip şi fără responsabilitate. Acel tip de sistem în care se aude constant:
„Vă rog luaţi loc până vă vine rândul, dar nu vă garantez că sistemul nu cade.”
Ce să mai spunem – romanul e atât de actual, încât mulţi cititori cred că Kafka a murit recent, după ce a încercat să scoată un certificat fiscal.
De ce a fost interzis în Germania nazistă?
Pentru că regimul nazist avea nevoie ca cetăţeanul să creadă că sistemul funcţionează. Procesul, în schimb, spunea cu subiect şi predicat: birocraţia corupe sufletul, instituţia devine monstru, iar omul devine nimic.
Ori pentru un regim care avea nevoie să transforme populaţia în „rotiţe bine unse”, cartea lui Kafka era cam ca un manual de trezire la realitate. Iar ultimele lucruri pe care le voiau naziştii erau:
• oameni care pun întrebări,
• oameni care caută răspunsuri,
• oameni care descoperă singuri că statul e construit din camere cu pereţi moi, nu din argumente.
• că sistemul nu vrea nevinovaţi – vrea doar vinovaţi care semnează.
Controversele: Ce naiba a vrut, totuşi, Kafka?
Criticii s-au certat aproape un secol pe tema romanului. Mari curente de interpretare:
• Existenţialiştii au spus: „Omul este singur într-un univers absurd.”
• Teologii: „E o parabolă despre Judecata Divină.”
• Sociologii: „E critica instituţiilor moderne.”
• Cetăţeanul modern: „Boss… exact aşa e când aplici pentru fonduri europene.”
Aşa că romanul a câştigat ceea ce literatura obţine rar: faptul că lumea nu-l citeşte doar la bacalaureat, ci şi ca pe un ghid de supravieţuire urbană.
Kafka – profetul involuntar al secolului XXI
Kafka n-a dorit să fie un vizionar. Nici nu ştim dacă şi-a dat seama ce comedie neagră a scris. Dar noi, cititorii de azi, ştim prea bine: „Procesul” e romanul care dovedeşte că sistemul te poate distruge fără să te atingă – ci doar ţinându-te ocupat. Din acest motiv, „Procesul” rămâne una dintre cele mai devastatoare – şi mai amuzant de tragice – critici ale modernităţii.
Concluzie: Dacă îţi place Kafka… felicitări! Sistemul te-a călit
Citind Procesul, devii: mai atent la absurditate, mai puţin impresionat de autoritate, mai pregătit să spui „Nu semnez fără să citesc” şi poate chiar mai bine echipat să supravieţuieşti unei zile la ghişeu.
Romanul a fost interzis pentru că arată ceva foarte periculos: Omul poate învinge sistemul doar în clipa în care îl înţelege. Iar Hitler, să fim serioşi, nu voia cititori care înţeleg, voia doar cititori care execută.
La final rămâne o întrebare esenţială: Ce ar face Josef K. dacă ar fi printre noi? Probabil ar sta la coadă la automatul de bonuri de ordine şi tot nu i-ar veni rândul.
Iar dacă după „Procesul” lui Kafka încă mai aveam vreo îndoială că literatura poate pune nervii statului la încercare, în articolul următor trecem la cazul extrem: o carte care nu a fost interzisă pentru că demasca sistemul sau dezvăluia adevăruri incomode, ci pentru că îl construia. Da, urmează să intrăm în zona cea mai întunecată a bibliotecii: „Mein Kampf” (1925), monumentul de autopropagandă al lui Adolf Hitler, interzisă ulterior pentru incitare la ură, ceea ce este probabil cel mai mare compliment adus legislaţiei penale de pe planetă. Aşadar, pregătiţi-vă: trecem de la romane care luptă împotriva tiraniei, la o carte care a încercat să-i dea manualul de utilizare.