Dacă în episodul trecut din seria „Istoria literaturii în 50 de cărți interzise” ne-am plâns, cu delicatețea unui taur într-un magazin de porțelanuri, că romanul „Șoareci și oameni” a fost interzis pentru că îndrăznea să prezinte… oameni și probleme reale (ce tupeu!), acum rămânem în aceeași zonă periculoasă a lui Steinbeck – autorul care pare să fi avut un talent natural de a irita autoritățile doar scriind lucruri adevărate. După ce unii vigilenți ai moralității americane au hotărât că limbajul și temele romanului din 1937 sunt otravă pentru mințile sensibile, era doar o chestiune de timp până să descopere că și „Fructele mâniei” trebuie „protejate” cu aceeași grijă părintească. Pentru că nimic nu sperie mai tare decât literatura care nu se preface că lumea e perfectă. Și cum Steinbeck iar a îndrăznit să observe realitatea – mare greșeală! – flăcările au fost, evident, soluția pedagogică aleasă.
„Fructele mâniei” – romanul care a speriat America mai tare decât seceta
Există cărți care au zdruncinat lumea prin idei revoluționare, revelații metafizice sau revelații despre sensul vieții. Și există „Fructele mâniei”, care a reușit performanța rară de a provoca panică națională doar prin faptul că… descria niște oameni muritori de foame. Atât. John Steinbeck n-a cerut împărțirea pământului, răsturnarea capitalismului sau reintroducerea măgarului ca mijloc oficial de transport. Doar a povestit cum e să fii sărac în America anilor ’30. Dar pentru unii, asta a fost deja „propagandă socialistă”.
Să recapitulăm contextul: Marea Criză, furtunile catastrofale Dust Bowl, familii evacuate, oameni migrând spre Vest în căutarea unui job care nu exista decât în broșurile publicitare. Nimic periculos aici, doar realitate pură. Și totuși, când Steinbeck a scos la iveală drama familiei Joad și ale milioanelor ca ei, anumite autorități locale – care neapărat „nu aveau nimic de ascuns” – au decis să ardă cartea. Pentru „manevre anti-americane”.
Firește, romanul a fost incendiat doar pentru „protecția morală a cetățeanului de rând”. Un cetățean care – dacă ar fi aflat că muncitorii agricoli mureau de foame – ar fi putut dezvolta idei greșite, precum „compasiune”, „solidaritate”, sau, Dumnezeu ferește, „spirit critic față de exploatare”. Așa ceva nu se poate. Mai bine îl protejăm cu flăcări sfinte.
În mod paradoxal, oficialii care au ars cartea au insistat că toate descrierile dure din roman sunt fantezii, deși în același timp erau atât de ofensatoare încât trebuiau distruse. Dacă nu sunt reale, de ce te simți atacat? Dar poate că exact aici stă farmecul: adevărul doare cel mai tare atunci când îl ascunzi sub preș de zeci de ani, iar cineva vine să-l ridice și descoperi că miroase a… lipsă de drepturi sociale.
Steinbeck n-a fost socialist, comunist, marxist-leninist sau alt tip de agent infiltrat. A fost doar un scriitor care s-a uitat bine la suferința din jur și a zis: „Poate ar trebui să scriu despre asta.” În America anului 1939, se pare că asta era deja echivalentul cu a ataca instituțiile statului cu o furculiță.
Totuși, ironia supremă rămâne alta: în timp ce autoritățile locale ardeau romanul pentru „a apăra sistemul”, sistemul însuși s-a reformat treptat exact în direcția de care se temeau – legi ale muncii, salariu minim, protecție împotriva abuzurilor. Practic, „Fructele mâniei” a fost interzis ca să împiedice fix ceea ce, ulterior, America a făcut oricum. Dacă asta nu e comedie involuntară, nimic nu mai e.
În final, romanul lui Steinbeck rămâne o avertizare perfectă pentru cât de sensibil devine puternicul când cineva îi atinge ego-ul cu un roman prea bine scris. Iar faptul că a fost interzis doar îi confirmă valoarea.
Așadar, dacă romanul „Fructele mâniei” a reușit performanța de a fi interzis pentru că spunea adevăruri incomode despre sărăcie și abuz, pregătiți-vă pentru următorul nivel al panicii literare: „O mie nouă sute optzeci și patru”, romanul care a traumatizat toate regimurile totalitare suficient de fragile încât să creadă că o carte le poate fura puterea. Spoiler: chiar poate. Dar nu vă faceți griji — în episodul următor vom păși cu eleganță prin universul orwellian în care supravegherea e normă, gândirea e delict, iar cenzura e sport național. Practic, este locul în care bibliotecarii n-au nevoie de chibrituri ca să oprească o carte; le ajunge un Minister al Adevărului.