Dacă în episodul trecut din seria „Istoria literaturii în 50 de cărți interzise” am vorbit despre cum romanul „Fructele mâniei” a reușit performanța istorică de a fi interzisă în SUA pe motiv că… spune prea multe adevăruri despre sărăcie (și, vai, nuanțat!), atunci azi mergem mai departe, într-o zonă în care adevărurile nu doar că deranjează, ci fac regimurile să trosnească nervos din articulații.
Dacă Steinbeck a fost acuzat de „propagandă socialistă” pentru simplul fapt că oamenii din roman mănâncă rar și muncesc mult, Orwell nici nu a mai avut nevoie de acuzații suplimentare: 1984 a venit direct cu eticheta „periculos”. Prea multă luciditate strică la stabilitatea unui stat care nu se simte chiar bine când cineva întreabă: „Dar de ce trebuie să fim supravegheați permanent?”.
Așadar, după călătoria prin lanurile de praf ale Dust Bowl-ului, ne mutăm în altă secetă — seceta de libertate, în care Big Brother îți spune cât ai voie să gândești și, la nevoie, îți corectează și amintirile. Dacă Fructele mâniei te-a enervat, O mie nouă sute optzeci și patru s-ar putea să te enerveze organizat. Cum ar zice Ministerul Adevărului: e spre binele tău.
„O mie nouă sute optzeci și patru” – Manualul neoficial al celor care nu vor să fie supravegheați
Există cărți care te distrează, cărți care te întristează și cărți care te pun pe gânduri. Și apoi există „O mie nouă sute optzeci și patru”, romanul lui George Orwell care reușește performanța rară de a face toate aceste lucruri simultan, în timp ce te întrebi dacă nu cumva și tu ai undeva un Big Brother personal care îți monitorizează reacțiile faciale când citești.
De-a lungul a peste șapte decenii, cartea a fost cenzurată, interzisă, rescrisă și reinterpretată pe toate continentele, cu aceeași pasiune cu care Ministerul Adevărului rescrie istoria. Normal: nimic nu irită mai tare un regim totalitar decât ideea că oamenii ar putea să gândească. Să aibă memorie. Sau – lux suprem – să compare realitatea cu ficțiunea.
Cine se teme de Winston Smith?
În mod ironic, regimurile care au interzis romanul lui Orwell nu s-au deranjat niciodată să-și ascundă motivația reală: cartea seamănă prea bine cu ele.
Unii au spus că romanul e „propagandă capitalistă”. Alții că e „propagandă socialistă”. Iar câteva regimuri l-au interzis pentru că… nu e destul de optimist.
Aproape că îți vine să crezi că dacă Orwell ar fi scris o comedie romantică între Winston Smith și Julia, în care Big Brother le oferă primă de nuntă și apartament ANL, poate ar fi fost mai bine primit. Dar nu – a ales distopia, și mai ales a ales s-o facă realistă. Iar realismul e periculos.
Ministerul Adevărului: precursoarea secțiunii „Corectări” din unele instituții oficiale
Orwell a inventat conceptul de „rescriere continuă a trecutului”, dar nu este vinovatul principal pentru faptul că această tehnică a prins rădăcini în lumea reală. Unii doar au citit romanul ca pe un manual, nu ca pe un avertisment.
Ministerul Adevărului este acel loc în care:
• ieri nu s-a întâmplat ce s-a întâmplat,
• azi se întâmplă ce trebuie să se fi întâmplat,
• iar mâine îți vei aminti ce trebuie să crezi că s-a întâmplat.
Sună cunoscut, dar vom lăsa analogiile la latitudinea cititorului, ca să nu ne trezim cu vreun „corector” la ușă.
Big Brother – influencerul suprem
Înainte să existe TikTok, exista Big Brother. Un influencer care nu are nevoie de ring light, filtre sau microfon, pentru că totul e deja instalat în casa ta. Nu face dezvăluiri, dar îți oferă ceva mai valoros: siguranța că ești privit non-stop.
Cartea a fost cenzurată exact pentru că pune o întrebare incomodă:
Ce se întâmplă cu omul când supravegherea devine normă, nu excepție?
Unii au considerat întrebarea impertinentă și au tăiat romanul de pe listele de lecturi. Era probabil mai simplu decât să explice cum de camerele din instituții sunt pentru „binele cetățeanului”.
Nouvorba – limbajul în care spui mult, dar nu spui nimic
Satira lui Orwell asupra manipulării prin limbaj a fost atât de puternică încât a creat termenul „novlimbă” (sau „nouvorbă”). Este și azi utilă, mai ales în comunicatele: care anunță creșteri numite „ajustări”, scăderi numite „optimizări” și probleme numite „provocări temporare cu potențial pozitiv”.
Dacă Orwell ar fi trăit în epoca PR-ului, ar fi găsit materiale pentru încă trei romane.
De ce rămâne controversat romanul și azi?
Pentru că nu promite salvare.
Nu oferă supereroi, nu arată cum poporul se unește și răstoarnă regimul, nu oferă nici măcar un final eroic. Winston Smith e doar… un om. Un om într-o mașinărie prea mare.
Cartea nu e doar „anti-totalitară”. E anti-autosuficiență. Anti-„mie nu mi se poate întâmpla”. Anti-„eu doar citeam știrile, nu am ridicat din sprânceană”.
Și tocmai de aceea rămâne incomodă: arată că libertatea nu moare brusc, ci încet, foarte încet, sub pretextul „ordinii” și al „binelui comun”.
Concluzie: Cartea pe care fiecare ar trebui s-o citească măcar o dată (preferabil înainte de a fi interzisă din nou)
„O mie nouă sute optzeci și patru” este genul de roman care te lovește, te amuză amar, te sperie și te face să te uiți instinctiv spre camera laptopului. Și asta o face relevantă mereu – mai ales în epoci în care libertatea pare o resursă regenerabilă, dar nu e.
Într-un fel, cenzura pe care a provocat-o de-a lungul timpului e cea mai bună reclamă pentru el: dacă atât de mulți au vrut să nu-l citim, poate chiar merită citit.
În România de astăzi, „O mie nouă sute optzeci și patru” devine un fel de manual de avertizare timpurie: partidele extremiste încearcă să-și construiască propria versiune de Minister al Adevărului, fabricând o realitate paralelă în care tot ce nu le convine devine „trădare”, „dictatură” sau „amenințare la identitatea națională”. Asemenea Partidului unic din roman, ele nu propun soluții, ci dușmani; nu programe, ci povești alarmiste; nu argumente, ci sloganuri care sună bine când sunt strigate pe rețelele sociale. În locul telescreen-urilor, au feed-uri virale; în loc de nouvorbă, au lozinci simplificate până la infantilizare; iar în loc de Big Brother, un amestec de lideri providențiali și conspirații fabricate. România nu e Oceania, dar tentația unor forțe politice de a schimba percepția în locul realității este un semn că Orwell ar trebui citit nu ca literatură, ci ca ghid de supraviețuire democratică.
Iar dacă după „Fructele mâniei” și „O mie nouă sute optzeci și patru” începi să crezi că literatura incomodă vine doar în forme politice și cu Ministere ale Adevărului la pachet, te înșeli: în episodul următor ne mutăm într-un alt tip de univers, cel în care adevărul nu mai este rescris, ci reprogramat energetic. Da, urmează „Dianetica”, cartea care a stârnit controverse nu pentru că vorbește prea mult despre sărăcie sau libertate, ci pentru că promite să te vindece de orice, mai puțin de scepticism. După Big Brother, trecem la Clear: de la supraveghere la „eliberare spirituală” — un salt perfect logic în lumea minunată a ideilor care au supărat, speriat sau amuzat omenirea. Rămâi aproape: urmează pseudoreligie la foc mic, numai bună pentru un blog ca al nostru.