Dacă în episodul trecut din seria „Istoria literaturii în 50 de cărți interzise” am vorbit despre „O mie nouă sute optzeci şi patru” — manualul clasic de întreţinut paranoia într-o lume care oricum pare proiectată de un scenograf beat — iată că astăzi rămânem tot în zona „literaturii care te face să priveşti în gol şi să reevaluezi specia umană”. Doar că trecem de la distopia politică la… distopia interioară.
Dacă Orwell ne avertiza că „Fratele cel Mare te vede”, L. Ron Hubbard vine să ne spună, cu un zâmbet misterios, că de fapt problema nu e cine te vede, ci ce engramă îţi fluieră prin cortex. Practic, schimbăm Ministerul Adevărului cu un fel de Minister al Sufletului Dereglat, unde tratamentul standard este să-ţi povesteşti traumele până devin cuminţi – sau până cumperi destule cărţi încât să creadă şi ele în „ştiinţa modernă”.
Aşadar, dragi cititori ai kritiQ.ro, după ce am traversat tărâmul controlului totalitar, ne afundăm acum într-o lume unde controlul vine… din interior. Mai exact, dintr-o carte care promite să îţi repare mintea cu aceeaşi naturaleţe cu care un vânzător de la teleshopping promite că tigaia magică îţi va rezolva viaţa sentimentală.
„Dianetica”: manualul de reparat suflete cu şurubelniţa imaginară
(sau cum să îţi „optimizezi” mintea cu un ghid care a supărat cam pe toată lumea)
În 1950, L. Ron Hubbard — autor SF, inventator de universuri galactice şi, aparent, electrician amator al psihicului uman — publica „Dianetica: Ştiinţa modernă a sănătăţii mentale”. Cartea s-a vândut bine, foarte bine, de parcă oamenii abia aşteptau un manual care să le explice că toate problemele se datorează unor amintiri ascunse numite engrame şi că pot scăpa de ele cu o metodă mai ambiguă decât instrucţiunile pentru asamblat mobilă chinezească.
Hubbard promitea o minte „curată”, „raţională”, „clară”, ceva între un Zen instant şi o operaţie pe creier cu laser… doar că fără laser, fără chirurgie şi fără dovezi. Ce nu e de iubit?
Un bestseller la graniţa dintre psihologie, religie şi marketing agresiv
Dianetica s-a recomandat drept ştiinţă — ceea ce a provocat specialiştii în psihologie să reacţioneze cu entuziasmul cu care ai reacţiona dacă cineva ar veni la uşă să-ţi vândă „apă plată homeopată încărcată energetic direct din cosmos”.
Câteva reacţii din epocă (parafrazate, dar echipate cu spiritul vremii)
• „Nu există dovezi”;
• „Metoda nu poate fi replicată”;
• „Nu, engrama nu e o boală inventată de Freud beat”;
• „Nu, nu vom introduce asta în cursurile universitare”.
Cu toate acestea, publicul a fost încântat. Cine nu ar fi? O carte care promite să rezolve traumele vieţii cu un soi de hipnoză soft, condusă de un „auditor” — un termen care sună a contabil emoţional. Dacă Freud oferea un divan, Hubbard oferea un scaun şi un prieten care să te întrebe obsesiv „Cum te face asta să te simţi?”.
Controversele — mai multe volume decât cartea în sine
La scurt timp după publicare, Dianetica a început să acumuleze controverse cu viteza cu care prinde praf o hală în care s-a jucat paintball filosofic.
1. Aprecieri contradictorii
Unii cititori spuneau că i-a ajutat. Alţii că nu i-a ajutat deloc. Unii critici afirmau că este pseudoştiinţă. Alţii, că e pseudo-psihologie cu aspiraţii metafizice.
Pe scurt: toţi au fost de acord că e „pseudo-” ceva.
2. Relaţia cu Scientologia
Deşi Dianetica a apărut înainte de înfiinţarea oficială a Scientologiei, mulţi consideră că a fost fundaţia ei. Asta a generat şi mai multe controverse, fiindcă Scientologia însăşi, de-a lungul deceniilor, a reuşit să adune critici, procese, investigaţii şi documentare cât pentru un festival de film documentar cu tematică „Cum nu se face PR”.
Hubbard insista că metoda lui este o descoperire epocală. Criticii insistau că e mai degrabă o operă science-fiction care a evadat din biblioteca SF şi s-a înscris la cursuri de dezvoltare personală.
3. Ştiinţa, marele absent
Dianetica se recomandă cu o neruşinare admirabilă drept „ştiinţă modernă”. Problemă: comunitatea ştiinţifică nu a găsit replicabilitate, rigurozitate sau studii serioase care să îi susţină afirmaţiile.
Rezultatul? Un soi de Război Rece între psihologi şi adepţii Dianeticii—doar că psihologii n-au participat cu prea multă pasiune, fiind prea ocupaţi să facă cercetare reală.
4. Tonele de marketing
Hubbard a promovat cartea cu un entuziasm demn de un inventator de dispozitive minune care promit să reducă grăsimea, să îmbunătăţească memoria şi să repare relaţiile cu soacra.
Mulţi au considerat aceste campanii „zel excesiv”. Alţii „marketing manipulator”. Alţii „o poveste fascinantă despre cum funcţionează psihologia maselor”.
De ce a prins totuşi?
Pentru că Dianetica promite ceva extrem de seducător: un mod simplu, rapid şi fără diplomă de psiholog de a scăpa de traume, anxietăţi, blocaje, tristeţi, vinovăţii, ecrane albastre ale psihicului.
E genul de promisiune la care rezistă doar oamenii cu un nivel de scepticism suficient de dezvoltat încât să poarte ochelari de soare în mall.
Merită citită azi?
Depinde ce cauţi:
• Dacă vrei ştiinţă: nu;
• Dacă vrei psihologie: iarăşi nu;
• Dacă vrei să înţelegi un fenomen cultural, o controversă globală şi modul în care se poate construi o întreagă mişcare în jurul unor idei neverificate: atunci da, e o lectură utilă;
• Dacă îţi plac ironiile involuntare: e un deliciu;
• Dacă vrei un manual de reparat creierul: nu te baza pe el, decât poate ca suport pentru monitor.
Concluzie
„Dianetica” este ca un cocktail ciudat: o parte science-fiction, o parte psihologie populară nevalidată, două părţi marketing intens, o parte spiritualitate la început de drum şi un decor de controverse care durează de peste 70 de ani.
E un simbol al anilor ’50, al promisiunilor grandioase, al Americii care visa la soluţii rapide pentru orice problemă—de la anxietate până la comunism.
Că ţi se pare fascinantă sau dubioasă… asta ţine de gust. Dar un lucru e sigur:
„Dianetica” rămâne o lecţie perfectă despre cât de uşor se poate confunda o doctrină, o metodă terapeutică şi o campanie de marketing—mai ales când autorul vine din literatura SF.
Dacă „Dianetica” a prins în America anilor ’50, în România lucrurile au mers şi mai lin: noi avem un adevărat ecosistem natural pentru doctrine miraculoase. De la „tămăduitorii” de tip Mudava, care promiteau reparaţii energetice complete fără factură fiscală, până la magnetismul straniu exercitat de personaje controversate precum Gregorian Bivolaru, dovadă vie că, uneori, charisma bate logica, iar logica pierde la scor mare. Iar când în peisaj apar şi intelectuali care fug din raţionalitate cu viteza cu care Călin Georgescu (ale cărui aberaţii celebre pot crea o evanghelie) schimbă registrul ideilor, nu e de mirare că orice „ştiinţă modernă a minţii” găseşte teren fertil — de la carpato-danubiano-pseudoterapeutic până la nivel cosmic. Concluzia? România nu are nevoie de „Dianetica”; noi producem versiuni locale, adaptate pieţei interne, cu ingrediente tradiţionale: un strop de misticism, o lingură de conspiraţie, două picături de autoritate autoproclamată şi, desigur, publicul mereu dispus să creadă că vindecarea e doar la o doctrină de distanţă.
Şi, dacă tot am deschis sertarul cu idei care aprind controverse ca o sobă rusească în ianuarie, în episodul următor vom trece la o carte care a luat foc — la propriu şi la figurat. Da, e vorba despre „Fahrenheit 451”, romanul despre cenzură… care, în ironia cosmică a universului literar, a fost el însuşi cenzurat de câteva ori. Practic, Bradbury ne-a avertizat despre pompierii care ard cărţi, iar editorii au zis: „Sună bine, dar n-ai vrea să scoatem pasajul ăsta, că ne cam încurcă?”. Aşadar, pregătiţi-vă pentru o lume în care nu doar ideile sunt periculoase, ci şi hârtia — şi uneori chiar şi marginea paginii. Ne vedem în articolul viitor, unde flăcările sunt metaforice… deşi n-aş băga mâna în foc pentru asta.