duminică, octombrie 26, 2025
Acasă Blog Pagina 44

Guvernarea pe doză: cum Trump și consilierul său Musk au transformat SUA într-un circ psihedelic cu acces nelimitat la ketamină

Într-o Americă condusă de un președinte care pare că a confundat Biroul Oval cu scena unui cabaret de duzină, și un consilier miliardar care-și administrează mai multe pastile decât un pacient în terapie intensivă, guvernarea a ajuns un experiment psihedelic cu gust amar și efecte secundare dezastruoase.

Trump, stăpânul tweet-urilor și al haosului

Donald Trump, acest maestru al dramelor sociale, conduce țara după principiul „șoc și groază”, cu un discurs care oscilează între insultă, minciună și retorică de reality show. Dacă guvernarea ar fi o piesă de teatru, Trump ar fi clovnul care-și uită replicile, dar nu-i pasă, pentru că are deja un public care urlă „Bravo!” la fiecare derapaj.
„Cine are nevoie de fapte când ai tweet-uri cu majuscule și multe semne de exclamare?”, pare să fie motto-ul unei administrații care a transformat adevărul în opțiune.

Musk, dealerul oficial de viziuni psihedelice

În spatele cortinei, Elon Musk jonglează cu ketamina ca un magician hiperspălat pe creier, alimentând o echipă guvernamentală care seamănă mai degrabă cu un cult psihedelic decât cu o administrație. Cutia sa zilnică de pastile ar fi făcut orice farmacist să-și piardă numărul dozelor prescrise, iar pe X (fostul Twitter), Musk postează meme-uri absurde și teorii conspiraționiste care fac ca scenariile SF să pară documentare.
„O doză mică de ketamină pentru un om, un salt uriaș pentru guvernare” – motto-ul nerostit al unui om care a confundat politica cu un trip acid.
Ședințe guvernamentale? Mai degrabă un festival de haos cu cocktail-uri chimice
Deciziile majore se iau după ce toată lumea și-a terminat „doza creativă” de ketamină, iar testele antidrog au fost înlocuite cu „evaluări de stare mentală”, o scuză ieftină pentru a transforma Casa Albă într-un after-party permanent. În acest circ psihedelic, orice tentativă de seriozitate e neutralizată rapid de un val de tweet-uri incendiare și selfie-uri cu holograme Trump care fac trolling în metavers.
„Cum să reduci deficitul? Simplu: dai pastile și aștepți inspirația. Dacă nu merge, dai alte pastile.”

DOGE și metaversul: cum să distrugi o țară cu pastile și meme-uri

DOGE, așa-zisul departament „anticorupție” condus de Musk, e mai degrabă un startup psihedelic care jonglează cu banii publici și idei inspirate de un overdose de droguri. În metavers, cetățenii pot interacționa cu avataruri ale președintelui-portocală și pot urmări cum guvernul devine o combinație ciudată între un joc video glitch-uit și un serial absurd pe Netflix.
„Guvernul digitalizat de Musk și Trump? Mai degrabă un simulator de haos controlat cu joystick și pastile.”
Musk anunță retragerea: „S-a terminat tripul, mă duc acasă”
Cu același entuziasm cu care postează gif-uri dubioase și meme-uri criptice, Musk a anunțat că se retrage din echipa guvernamentală. „S-a terminat tripul, mă duc acasă”, pare să spună omul care a dus consumul de ketamină de la hobby la sarcină de serviciu.
Nu că ar conta prea mult – să-l crezi sau nu când se retrage e ca și cum ai încerca să-ți dai seama dacă Trump chiar știe cum funcționează guvernul: imposibil de decodat, dar mereu amuzant de urmărit.

Deznodământul psihedelic al Americii

Și așa ajungem în 2025, într-o Americă unde:
Președintele e mai preocupat să-și apere onoarea pe X decât să-și conducă țara,
Consilierul său bea ketamină ca pe apă și dă lecții de management între două selfie-uri,
Guvernul se comportă ca un circ psihedelic cu bilete VIP pentru cei care știu să aprecieze absurditatea.
Și cetățenii rămân spectatori neputincioși la cel mai scump și nebun experiment politic din istorie.
Dacă ai sperat vreodată că America e țara tuturor posibilităților, acum știi: poți să devii președinte sau să ai un consilier care trăiește într-un trip permanent. Și dacă nu merge? Ei bine, mai dai o doză. Până când singurul lucru care va mai funcționa e butonul de „mute” pe X.

Manifestul omului nealiniat, între progresism și conservatorism

0

Manifestul omului nealiniat, mușcând din progresism și conservatorism, cu sete și fără milă

De ce pun, cu încăpățânarea unui zugrav beat, prostiile progresiste alături de tâmpeniile conservatoare, ca și cum aș face inventarul unui depozit de idei expirate? De ce, după ce bat obrazul stângii, îmi suflec mânecile și aplic o corecție simetrică dreptei? Am ceva cu ele? Mă trezesc noaptea urlând „Jos ideologiile!”? Nu.
Adevărul e că nu le urăsc. Le respect ca pe niște rude sâcâitoare: vin la masă cu rețete proprii despre cum trebuie trăită viața și, inevitabil, se ciondănesc pe tema supelor. Uneori au idei bune. Uneori au sens. Alteori, nu mai știi dacă râzi sau chemi Salvarea.
Progresiștii, drag cititor, trăiesc cu impresia că realitatea e un concept opresiv. Că dacă ridici o sprânceană fără consimțământ, ai comis o micro-agresiune de clasă. Se îmbracă în revoluție și miros a gel de duș cu aromă de activism performativ. Conservatorii, în schimb, suferă de nostalgie autoindusă. Le curge istorie în vene, dar numai până la 1950, când femeile erau „femei adevărate”, iar bărbații știau să construiască hambare și să-și reprime emoțiile eficient.
Ambele tabere trăiesc cu sentimentul nobil că dețin Adevărul, cu A mare. Unii cu pancarte, alții cu cruci. Unii cu discursuri TEDx, alții cu psalmi și flegme. Și pentru că fiecare e convins că celălalt e Satan în trening, nu mai există dialog, ci doar dueluri cu săbii de carton și hashtag-uri.
Așa că eu ce fac? Mă uit la acest circ ideologic cu o doză sănătoasă de dezgust și trag în ambele direcții, nu din răutate, ci din respect pentru gândirea liberă, din respect pentru contradicție. Pentru faptul că un om poate fi complex. poate fi de acord cu ecologia, dar și cu libertatea economică. Poate crede în familie și totodată în libertăți individuale. Poate fi normal și totuși imposibil de încadrat.

Așa că, pentru ca totul să fie clar și irevocabil, iată o:
Scrisoare către un tânăr fanatic
Dragă tânărule (fie că porți bască Che Guevara sau cravată de seminar teologic),
Ești pasionat. Vibrezi ideologic. Simți că ești pe baricade. Fiecare postare a ta e un glonț. Fiecare like, o grenadă. Ai 22 de ani și ai descoperit că lumea e nedreaptă. Felicitări! Ai ajuns la o concluzie pe care o știa și bunicul tău analfabet, dar n-ai observat că el nu și-a făcut blog.
Ai ales să fii progresist? Foarte bine. Acum ține minte toate cuvintele magice: intersecționalitate, deconstrucție, spațiu sigur. Dacă cineva nu le folosește corect, e opresiv. Dacă spune ceva ce te face să te simți incomod, e fascist. Dacă face o glumă, trebuie anulat.
Ai ales să fii conservator? Bravo și ție. Ține aproape de Eminescu, dar nu-l citi. Apără tradiția, chiar dacă nu știi ce înseamnă. Susține familia, dar votează cu hoți divorțați. Visează la o epocă de aur care n-a existat niciodată, dar care pare minunată din filmele alb-negru cu morală rigidă.
Indiferent de tabăra ta, trăiești cu iluzia că gândirea ta este completă. Dar nu e. E doar copiată dintr-un manual ideologic scris de oameni care trăiesc din granturi sau din donații.
Așa că permite-mi un sfat bătrânesc, de la un mizantrop funcțional:
Dacă vrei să fii cu adevărat liber, gândește pe cont propriu. Nu e atât de spectaculos, dar e cu mult mai periculos.

Încheierea programatică
Acesta este, deci, programul meu: să arăt că nu toți oamenii sunt vopsiți într-o singură culoare. Că nu trebuie să ne reducem existența la două colonii de termite ideologice care se mușcă între ele fără să înțeleagă de ce. Că în loc să alegem între două găști certărețe care urlă „adevăruri” pe internet, putem trăi în contradictoriu, în nuanță, în tensiune – dar și în luciditate.
Și dacă tot alegi o culoare, măcar să știi că ai mai mult de două la dispoziție. Sunt cel puțin șase. Sau șaizeci. Sau, dacă te forțezi puțin, poți inventa una nouă.
Și-acum, dacă mă scuzi, aștept să fiu blocat de ambele tabere.

Experiment social cu zdrențe, Luchian Florin Cochină

Despre așa-zisul experiment social facut de AiURistul Luchian Florin Cochină și urmările acestuia

Într-un moment de profundă iluminare intelectuală și rafinament etic, domnul Luchian Florin Cochină (fost candidat la parlamentare, actual candidat la reabilitare pe rețelele sociale) a ținut să ne amintească faptul că, în absența unei educații, omul rămâne totuși o piesă de mobilier cu gură. Încă una care vorbește singură și scoate fum.
Domnul Cochină, erou al TikTokului rural și poet neînțeles al limbajului de groapă de gunoi, a oferit României un test de viralizare. În el, doamnele care l-au votat pe Nicușor Dan – un individ vinovat de crime odioase precum faptul că știe ce-i aia urbanism – sunt catalogate drept „căţele de trei lei”, „zdrenţe” și „feministe împuţite”, adică fix genul de vocabular pe care l-ai regăsi pe o cartelă telefonică folosită dintr-un penitenciar cu dotări postdecembriste.

Dar stați! Nu e ce pare! Nu e misoginism, nu e ură, nu e tulburare psihiatrică transmisă digital. Nu! E pamflet! Un pamflet! Așa zice dom’ Cochină, care n-a avut timp să precizeze asta dinainte, că dacă spunea, nu-i mai ieșea testul. Genul de test pe care-l dai fără să știi tabla înmulțirii, dar vrei să afli cum funcționează bomba atomică.

Și-acum, când s-a stârnit iureșul, când până și TikTok – bastionul dansurilor de 15 secunde și al oamenilor care își scot unghiile în direct – l-a aruncat în groapa de gunoi a algoritmului, Cochină iese cu o mea culpa digitală: „Scuze, n-ați înțeles, era actorie!” Da, firește. Shakespeare din Târgu Cărbunești. Un fel de Robert De Niro de Bâlteni care și-a uitat replicile și a confundat Hamlet cu Interzis minorilor.

Între timp, Poliția Gorj s-a autosesizat. Ceea ce e frumos – adică nu a fost nevoie de un scandal internațional, doar de o combinație între misoginie, haos și o cameră frontală de telefon. Cine zice că n-avem instituții vigilente să vadă o pălitură pe TikTok n-a trăit în 2025.

Rămâne de văzut dacă domnul Cochină va fi tras la răspundere sau doar scos pe scroll în jos. Dar măcar am învățat ceva: în România, dacă înjuri cu talent, tot actor te numești. Iar dacă ești suficient de grobian, s-ar putea să primești și audiență. Ba chiar voturi, în caz de alegeri anticipate. Că, vorba aia, electoratul are memorie scurtă și stomac tare.

CCR-ul a hotărât secretizarea declarațiilor de avere ale funcționarilor publici

CCR-ul, acest Croitor de Constituții, ne-a făcut-o: A tăiat jurnalismul de investigație din țesătura democrației. Elegant, curat, fără sânge. Doar cu sânge rece.

Prietene, e oficial, s-a interzis jurnalismul de investigație. Doamne ferește! Asta ar fi fost prea brutal. În schimb, CCR – această instituție de băieți cuminți care citesc Constituția cu lupa de gât și cu telefonul lui Livache în buzunar – a scos din priză una dintre principalele unelte ale presei: accesul la declarațiile de avere.
Ce înseamnă asta? Păi, în termeni mai pe înțelesul domnului Predoiu: nu s-au interzis chirurgii, doar că li s-au luat bisturiile. Pot să taie, dacă vor, dar cu cardul bancar sau cu marginea unei reviste glossy. Succes!

Așa cum în Imperiul Otoman s-a considerat că literele arabe sunt prea sfinte pentru a fi turnate în plumb – deci nu s-a interzis tiparnița, doar s-a făcut inutilă – și aici CCR-ul n-a zis că presa e nasoală. Nici gând! Doar că… dacă se poate, fără scule. Faceți voi jurnalism, dar în orb, cu o mână legată la spate și cu dopuri în urechi. De ce? Așa. Pentru că putem.
Acum, să nu credeți că e ceva personal. Nu, nu. Totul e în interesul „protecției datelor cu caracter foarte personal”. Gen „când a crescut averea ta de la două garsoniere în Rahova la un palat cu heliport în Voluntari, în exact aceeași perioadă în care semnai contracte cu statul”. Ce treabă are publicul cu asta? Mai bine le lăsăm private. Ca dosarele de corupție.

Ce urmează?
Nu vom mai putea scrie, de exemplu, despre deputata cu ceasuri cât un apartament de patru camere sau despre primarul al cărui copil de un an cumpără terenuri ca-n Monopoly. E lipsă de respect față de minorii antreprenori! Ăsta e viitorul – generația cu Pampers și portofoliu imobiliar.
Recorder n-o să mai poată „încrucișa sursele”. Asta era o practică de oameni care n-au înțeles că jurnalismul adevărat e ăla în care iei ce zice conferința de presă și-l publici ca atare, cu font Times New Roman și zero întrebări. La ce bun să verifici dacă preotul care lua contracte de la Ministerul Dezvoltării era cumva… consilier în Ministerul Dezvoltării? Ce rost are să afli că inginerul profesionist a fost dat afară ca să vină nepotul cu bacul picat? Ce ești tu, detectiv? Sherlock de la Scânteia?

Și vine acum Președintele Dan – care e președinte și fiindcă o altă decizie CCR a zis că alegerile sunt opționale, ca ora de sport – și ar trebui să repare toată tărășenia.
Dar întrebarea rămâne, drag cititor cu accese de luciditate: va dori Președintele Dan să reformeze CCR-ul? Sau o să le zică „Bravo, băieți! Data viitoare poate scoateți și litera D din democrație. Ne încurcă vizual.”
Pentru moment, președintele Nicușor Dan a condamnat decizia CCR-ului, dar asta nu e suficient.
Până una-alta, îl poți întreba, direct, politicos, cu flăcări în emoji sau poate printr-o scrisoare în stil otoman, cu caligrafie pe pergament și sigiliu cu ceară.

P.S.
Nu uita, transparența e bună doar la geamurile Guvernului. Să vadă poporul că aleșii muncesc. În rest, mai ușor cu luminile astea pe scândura democrației. Deranjează somnul.
Va fi dispus viitorul guvern să ia măsurile necesare pentru a reda transparența?
Personal, am dubii serioase în această privință.

Impozitele văzute prin ochii lui Gigi Becali: cum să „tragi grosul” fără să-ți afectezi vila de la Pipera

Sfântul Gigi al Fiscului: predici despre economie, oi și PIB

Când Beeecali vorbește de impozite, până și calculatorul ANAF face cruce.

Citeam azi un articol care, dacă nu m-ar fi făcut să râd, m-ar fi speriat. Era despre marele teolog fiscal al neamului, latifundiarul din Pipera, scriitorul cu operă penitenciară dictată, cel mai probabil, unui coleg de celulă cu diplomă de secretariat: George „Gigi” Beeecali.
Într-un acces de apostolat financiar, Gigi s-a dus până la Cotroceni să-i explice președintelui României, Nicușor Dan, cum se face economie națională. Nu ca în Harvard, ci mai degrabă ca în Filiași, la stână, fără frecvență, dar cu evlavie și procentaj.

Desigur, președintele, un om răbdător și cultivat, nota. Sper din tot sufletul că pe hârtie igienică. Nu de alta, dar în caz că a mai greșit ceva dom’ Gigi prin calcule, să aibă președintele libertatea editorială să corecteze, la propriu, „la fundul problemei”.
Beeecali, afaceristul cu profit de 10 milioane de euro pe an (cam cât o comună cu primar gospodar), propune o impozitare „progresivă” de 16% – ceea ce, în logica fiscală de la Poarta Albă, pare să însemne „la fel pentru toți, dar noi tragem grosul”. Tot el ne lămurește că statul trebuie să „pună presiune pe BNR” să scoată 60 de miliarde de euro din rezerva valutară, că oricum stau degeaba. Banii, nu ideile.

Și cum să nu încheie acest moment de revelație economică decât cu un sfat părintesc pentru Nicușor Dan: „Sunteți prea bun, fiți sever!”. De unde rezultă că Beeecali
nu doar păstorește echipe de fotbal, ci și lideri de stat.

Între timp, Nicușor Dan, fost primar general al Capitalei, matematician, urbanist și om serios, stă și ascultă cu seninătate sfaturile unui „scriitor” a cărui operă s-a născut la umbra gratiilor, în vreme ce alții transcriau pentru el idei despre sfinți și câmpuri de lavandă. Operă lăudată, evident, de intelectualii-balama ai dreptei mistico-bizantine, gen Miki Neamțu, care confundă predica de duminică cu tratatul de economie politică.

Așa arată România în 2025: un președinte serios și lucid, care ascultă până și pe cei care confundă PIB-ul cu pomelnicul, și un latifundiar cu reflexe de iluminat economic, convins că statul poate fi administrat ca un grajd cu oi, atâta timp cât se „taie grosul”.

În concluzie:
Dacă vreți să vă recalibrați viziunea fiscală, nu ratați manualul nescris de Gigi Beeecali: se citește ușor, preferabil în baie, și se termină mereu cu „așa zic eu!”.

Uniunea Europeană ne ia fântânile, ploaia și, la toamnă, și vinul de buturugă

Stimați cetățeni, colegi de națiune, buni contribuabili și utilizatori neautorizați de apă de ploaie

Într-o Europă în care nimeni nu mai e sigur dacă țevile din baie nu sunt de fapt antene 5G inversate, iar fântâna din curte nu emite mesaje codificate către Ursula von der Leyen, am ajuns — inevitabil — să ne întrebăm: Mai putem bea apă fără acordul Comisiei Europene?

Ei bine, NU.
Sau da.
Sau poate.
Dar nu contează. Important e că s-a zis pe Facebook. Și dacă s-a zis, înseamnă că „undeva, cineva, cu siguranță, știe ceva”. Cum ar zice vecinul meu de la trei, Mache: „Bă, nu zice nimeni degeaba! Asta e de undeva!” Da, Mache, e din fundul internetului, acolo unde conspirațiile cresc ca mucegaiul pe magiunul uitat în cămară.
Și uite-așa, din două-trei share-uri și un live pe TikTok în care o tanti din Bacău explică cum i-au oprit ploaia cu satelitul, se naște adevărul alternativ românesc. Genul de adevăr care nu moare nici când îl calcă Armata pe gât cu blindatul Leopard 2A7.

Dezinformarea? Război hibrid? Astea sunt vorbe grele pentru urechi delicate. Românul nu are timp de „narative geopolitice ostile”, el are treabă cu realitatea lui — aia în care Bruxelles-ul vrea să-i ia borcanele de zacuscă și să le înlocuiască cu tofu vegan cu etichetă trilingvă.

Că vin rușii cu propaganda? Da, vin. Dar vin pe tăcute, cu bocanci de postare virală, căci nimic nu distruge mai eficient o națiune decât o doamnă cu păr mov care plânge pe YouTube că i-au pus cip în contorul de apă.


Și totul funcționează. Perfect.
Pentru că, dragii mei, românul a învățat să creadă doar în ceea ce nu se poate verifica. În nimic concret, dar în tot ce pare a avea „un sâmbure”. „Nu iese fum fără foc”, zic unii. Nu, dragilor. În războiul hibrid iese fum fără niciun foc — e fum de mașină de ceață, produs de băieții veseli de la Moscova și distribuit cu sponsorizare de la diverși Georgescu, SIEmion, Șoșoacă și alți apostoli ai adevărului pe invers.

Soluția? Da, ar exista. Dar trebuie să credem în ea. Trebuie să vrem s-o vedem. Trebuie să începem să discernem între un comunicat oficial și o postare scrisă cu CAPS LOCK și trei emoji de avertizare.
Până atunci, însă, vom sta în șanț, în jurul fântânii, și vom dezbate dacă mai avem voie să scoatem apă cu găleata sau dacă trebuie să completăm formularul 47/UE/2025 privind „hidroextracția pe verticală în spațiu privat nearmonizat”.
Cu stimă și cu cizmele pline de ceață digitală,

Flip-flop-uri patriotice: cum s-au evaporat convingerile după un telefon de la Trump

Cum s-au evaporat convingerile după un telefon de la Trump, România, tărâmul unde cine sună contează mai mult decât ce-ai susținut

Când ideologia devine accesoriu de sezon, iar principiile se dizolvă mai repede decât o pastilă efervescentă. Bine ați venit în România, tărâmul unde cine sună contează mai mult decât ce-ai susținut ieri.
Ah, politica românească – locul în care memoria se resetează la fiecare apel internațional, iar coloana vertebrală devine extensibilă, pliabilă și, mai nou, wireless. Cel mai recent episod: un telefon de la Donald Trump către Nicușor Dan, actualul președinte al României. Zece minute de conversație, o invitație la Casa Albă și, ca prin magie, o revoluție de percepție.
Brusc, Trump – da, același Trump pe care o parte bună din opinia publică îl considera o amenințare globală – devine „lider vizionar”, „prieten al României”, „aliat strategic”. Dar nu asta e marea revelație. Ce șochează este cine face această reevaluare: exact cei care, până mai ieri, îl portretizau ca pe un clovn toxic.
AiURiștii: Trump e „de-al nostru”… sau nu?
Pentru AiURiști – gruparea sugeranisto-conspiraționistă, cu simpatii anti-UE și fantezii pro-MAGA – Trump era farul. Băiatul rău care sfidează globalismul, UE și orice normă diplomatică. Pentru ei, Trump a fost întotdeauna „de-al nostru”: nepoliticos, imprevizibil, anti-sistem.
Problema e că acest idol tocmai a sunat la Cotroceni. La Nicușor Dan. Omul sistemului, în viziunea lor. Și-acum se frământă: îl mai putem iubi pe Trump dacă îl legitimează pe „dușmanul nostru”? Ce să faci când universul tău ideologic se prăbușește în direct?

#Reziștii: de la „sugeranistul planetar” la „partener strategic”
De cealaltă parte, #reziștii – militanți civici, ONG-iști cu insigne UE, protestatari din Piața Victoriei – îl zugrăveau pe Trump ca pe un pericol public. Simbolul decăderii politice. Un misogin cu impulsuri autoritariste. Îi spuneau ironic „sugeranistul planetar”. Orice apropiere de el era, automat, compromițătoare.
Dar a venit telefonul. Și brusc, se produce miracolul reconversiei: din „fascist portocaliu”, Trump devine „aliat valoros”, pentru că – nu-i așa? – susține „bula noastră”. Răzgândeală? Pragmatism? Sau pur și simplu aceeași ipocrizie, cu alt ambalaj?
Politica elastică, coloana vertebrală în standby
Nu mai e vorba despre politică, ci despre marketing emoțional. Despre apartenență la trib, nu la principii. Despre o țară în care convingerile se ajustează la milisecundă, în funcție de direcția vântului sau prefixul apelantului.
Memoria? Resetabilă. Convingerile? Flexibile. Ipocrizia? Standard.
Ieri îl scuipai pe Trump, azi îi cânți ode. Ieri Nicușor era tehnocratul slab, azi e Alesul Vestului.

Până la următorul apel important
Asta e România reală: un loc unde telefoanele străine rescriu ideologii interne. Unde percepțiile se topesc mai repede decât etica în campanie. Unde fiecare tabără vinde ce-a susținut ieri pentru un plus de capital simbolic azi.
Până la următorul apel important, coloana vertebrală rămâne în standby. Poate revine semnalul.

P.S.
Așa-i că nu mai sunt simpatic când spun ce gândesc?
Pentru claritate: nu toți sunt ipocriți. Dar fanaticii care l-au reevaluat brusc pe Trump – din ambele tabere, AiURiști și #reziști – merită reflectoarele satirei.
Pentru mine, Trump rămâne un personaj politic periculos și instabil, cu acțiuni care au lăsat urme grave în democrație, în sănătate publică și în stabilitatea globală. Faptul că e din nou președinte nu-l transformă într-un lider respectabil. Doar într-un „idiot util” al vremurilor noastre, al lui Putin.
Satira e o oglindă, nu o rugăciune. Dacă nu îți place ce vezi, poate n-ar trebui să te superi pe oglindă.

Simion și Șapca Roșie a lui Putin

George Simion, acest Che Gueiarna de Obor cu port popular de Alibaba și atitudine de portar frustrat la o ambasadă care niciodată nu l-a invitat, tocmai a fost dat jos din visul său umed de legitimitate internațională.

Adrian Zuckerman – fost ambasador al SUA în România, cu un CV care îi face pe toți apropiații lui SIEmion să pară amatori – a pus degetul pe rană și a apăsat:
SIEmion e un mincinos. Guvernul american nu l-a sprijinit niciodată.
Fără metafore, doar glonț pe țeavă și adevăr negru pe alb.
Dar George, băiat isteț cu zmeură la pălincă, nu s-a lăsat. A scos din buzunarul nu știm cui, dar probabil dintr-un fond de urgență pentru naționaliști în derivă, 1,5 milioane de dolari și i-a dat la o firmă de lobby în SUA. Poate-poate prinde o poză cu Trump, o strângere de mână, sau măcar o șapcă de plastic și un baton de granola de la bufetul invitaților, după modelul lui Livache, Pinocchio și KWI.
Ce-a obținut?
O portavoce mai gălăgioasă și o minciună mai bine împachetată în steagul altuia. Minciună promovată intens la tembeliziunea iRealitatea și de ,,jurnaliști” frustrați din cauza irelevanței lor, în schimbul câtorva ruble.
SIEmion nu are mustață, ca Livache, dar are portavoce, permanentă, prea aproape de urechile noastre, cu ea urlă despre suveranitate și americani care „îl vor președinte”.
Realitatea? A intrat cu nume fals, ca la un chef studențesc, într-un eveniment unde era și Trump, dar unde nici badge-ul n-avea curaj să roșească de rușine.
Dar apoi a venit palma peste fața gonflabilă a imaginii lui: Trump l-a sunat pe Nicușor Dan, actualul președinte al României, și l-a invitat la Casa Albă.
Nu pe băiatul cu 1,5 milioane aruncați pe geam. Nu pe portavocea naționalistă de la Ciorogârla. Ci pe Nicușor — părintele canalizării bucureștene, cu zero carismă și infinită relevanță.
Ca să fie tabloul complet grotesc, să nu uităm: G SIEmion nu e omul lui Trump.
E trompeta lui Putin.
Una spartă, care bâzâie slab a „tradiție” și „valori” în timp ce, în fundal, Rusia își face selfie cu Moldova.
Iar dacă până și imbecilul Trump începe să-și dea seama că Putin e nebun, atunci e clar: lumea reală s-a activat, iar George rămâne cu portavocea,
o șapcă de la un eveniment unde n-a fost invitat
și o diplomă imaginară de la Universitatea „Spune-le ce vor să audă și țipă tare”, cu specializare în „Selfie cu iluzii.”

Sfântul Gigi, Președintele Dan și Dumnezeul cu Chip de Bancnotă

Într-o Românie unde CO Dani face cruce, dar parlamentarii POT se întorc cu spatele, unde învestirea unui președinte devine decor pentru mărturisirea unui păcătos în direct, Gigi Beeecali și-a luat din nou rolul de protagonist. Și nu, nu într-o parodie — ci în însăși realitatea noastră națională, pe care o trăim cu ochii beliți la tembelizor și neuronii plecați de mult în pribegie.

La ceremonia de învestire a președintelui Nicușor Dan, omul care vorbește rar, gândește mult și nu urlă nici măcar atunci când e înțepat de vectori media, Gigi a jucat o scenetă demnă de teatrul penitenciar spiritualo-financiar. L-a văzut pe noul președinte, s-a emoționat, și-a adus aminte că în campanie îl făcea în toate felurile și, în fața camerelor, a spus tremurat: „Domnule, iartă-mă!” Era o imagine biblică: Iuda cerea iertare, dar nu înainte de a-și verifica contul de economii și programul de apariții TV.

Într-un acces de purificare mistică, Gigi a mai cerut iertare și Liviei Stanciu – judecătoarea care a semnat una dintre condamnările lui. Un gest profund, deși mai potrivit ar fi fost să o felicite pentru că nu i-a dat și un premiu literar pentru textele apărute în apărarea sa. „Ce a făcut ea, e problema conștiinței ei”, a declarat Gigi, demonstrând că, atunci când nu e clar cine-i vinovat, măcar e clar cine are microfonul.

Între timp, Nicușor Dan, cu figura unui om care citește manuale de analiză matematică pe plajă, a reușit performanța de a impune decență într-un moment de isterie mediatică, calm, rece, lucid, ca o funcție derivabilă în puncte unde logica și bunul-simț nu există. Iar în țara în care cei care țipă sunt considerați „bărbați de stat”, el a demonstrat că se poate administra și fără spume la gură.

Dar nici Beeecali n-a ratat ocazia să se răzbune pe fostul partener de sugeranism, G SIEmion: „E istorie.” O istorie scrisă cu marker pe pereții WC-urilor din campanie electorală. „AiURiștii nu vor mai face 20%, doar 5-6-7%”, a spus Gigi, anunțând și apariția unui nou partid sugeranist, „cu oameni competenți”. Nu știm cine sunt acești oameni, dar dacă printre ei se va număra și el, atunci putem sta liniștiți: competența va fi strict contabilizată în monedă convertibilă și metri pătrați de teren.

Și aici ajungem la marea problemă pe care puțini o văd și mai puțini o spun: presa românească — acest circ ambulant cu cameramani și breaking news-uri de mucava — continuă să îl promoveze pe Gigi Beeecali ca pe o instanță morală, teologică și național-strategică. Omul care sfințește tot ce atinge (inclusiv dosarele de condamnare) este invitat seară de seară să ne lumineze, să ne învețe, să ne certe, să ne ierte, să ne rătăcească. De ce? Pentru că face rating. Pentru că audiența mușcă. Pentru că, într-o țară unde Catedrala Mântuirii Neamului Prost coexistă cu palate construite ilegal, singurul Dumnezeu care unește toate confesiunile este banul.

Cei care-l ascultă cu fervoare pe Beeecali cred, cu sinceritate, că răspunsurile la crizele economice, morale și existențiale se află în ceea ce „zice Gigi”. Nu contează că a fost condamnat, că minte, că manipulează — contează că „zice frumos” și „nu se teme de nimeni, că are pe Dumnezeu.” Da, dar e un Dumnezeu foarte tolerant, care acceptă și conturi offshore și contracte dubioase, atâta timp cât se donează periodic pentru catedrale, azile și tembeliziuni de știri.

În final, întrebarea rămâne: dacă un condamnat ajuns influencer de opinie politică își cere iertare de față cu CO Dani și țara, iar publicul aplaudă, înseamnă că România s-a mântuit? Sau doar că păcătosul are PR bun și un cont permanent deschis la tembeliziunile care confundă penitența cu spectacolul?

Flatulența mesianică a națiunii: Călin Georgescu și-a tras linia de finiș în nisipul istoriei

A făcut un caca mic și un caca mare”, cum plastic ar rezuma nevastă-sa, Cristela. Iar România, mai constipată ca oricând, rămâne fără guru, fără program și, mai grav, fără spectacol.

Într-o țară unde politica e un soi de comedie cu accente penale, iar suveranismul a ajuns sinonim cu „securism cu lavandă”, Căcălin Georgescu a anunțat, senin, că se retrage. Nu ca să lase loc altora, ci ca să nu mai dea explicații. Și-a luat rămas-bun de la viața publică într-un live solemn, în care a combinat citate morale, aer de martir și voce de om obosit care tocmai și-a încheiat tura de iluminat națiuni.

Dar în spatele vorbelor meșteșugite cu dalta „patriotismului suveranist” se ascunde o realitate cât se poate de simplă: a fugit de parchet ca de coada SRI-ului. Când ești chemat să dai explicații pentru o colecție întreagă de infracțiuni care ar face invidios și un dictator mediocru, retragerea din viața politică nu e act de noblețe, ci o formă de igienă penală.
Cristela, partenera lui de viață și, se pare, și de diagnostic social, a spus-o cel mai bine:
„A făcut un caca mic și un caca mare.”
O analiză fecal-existențialistă rar de onestă în viața politică românească.

Și totuși… ce ne facem cu adepții?
Poate cea mai tragicomică scenă a acestui final de act este imaginea votanților săi. Oamenii care l-au urmat orbește, ca pe un amestec între Zalmoxe și Zorro, sunt acum în derivă spirituală. Rămași fără farul lor de Dâmbovița, ei privesc spre ceruri și caută sens în postările de pe Telegram.
Ce va face acea masă de români care confundau mitologia dacică cu programul de guvernare și consumau teoriile conspirației ca pe siropul de tuse? Poate vor migra spre alt „vindecător național”, poate vor fonda un nou partid – „Partidul Național Nostalgic – Aripa Mistică”. Sau, într-un acces periculos de luciditate, poate vor descoperi gândirea critică. Dar să nu exagerăm cu optimismul.

Final cu miros de busuioc și protocol penal
Căcălin Georgescu rămâne, în final, ceea ce-a fost mereu: un accident de traseu pe centura ideologică a României. A venit cu aer de lider ezoteric, a plecat ca un personaj de sketch – din acela pe care nici Divertis nu l-ar fi crezut real.
Va rămâne în cărțile de istorie, poate la subsolul capitolului „Curente paralele și comice în România post-adevăr”, între Livache și influencerii antivaccin.
La revedere, Căcălin. Ai venit ca o profeție. Ai plecat ca o glumă.
Și ca să parafrazăm familia: ai făcut ce-ai putut. Un caca mic. Și un caca mare.