miercuri, decembrie 17, 2025
Acasă Blog Pagina 8

Istoria prostiei umane (IX)

Prostia atomică a Războiului Rece

Motto: „Când doi nebuni țin degetul pe butonul roșu, pacea mondială devine o chestiune de noroc statistic.”

După ce am vorbit despre Hitler – profetul prostiei totale – era firesc să continuăm cu urmașii săi spirituali: liderii care au moștenit planeta și au decis că, pentru a păstra pacea, trebuie să amenințe zilnic cu distrugerea ei.
Așa a început Războiul Rece: o competiție între două imperii care s-au luptat nu pentru teritorii, ci pentru cine poate distruge lumea mai repede.


„Echilibrul teroarei” – formula matematică a prostiei globale

Statele Unite și Uniunea Sovietică au inventat un concept genial: „Descurajarea nucleară”, adică „nu te atac, dacă știu că și tu mă poți distruge complet”.
O logică perfectă… pentru psihopați.
În loc să reducă armele, ambele tabere au construit mii de focoase nucleare — suficient cât să vaporizeze planeta de câteva ori.
Cei mai buni savanți ai lumii lucrau nu la vindecarea cancerului, ci la îmbunătățirea bombei care putea șterge civilizația.

Prostia supremă: Pacea mondială a ajuns să depindă de nervii unui om cu cafeaua prea tare.


Cursa înarmărilor – „Cine are butonul mai mare”

În anii ’50–’80, SUA și URSS s-au întrecut în cea mai costisitoare competiție de grandomanie din istorie: rachete, bombe, submarine, sateliți, și discursuri pline de testosteron ideologic.
Ambele părți au cheltuit trilioane de dolari ca să construiască arme pe care nu aveau voie să le folosească.
Economiile se prăbușeau, dar generalii dormeau liniștiți pe mormane de ogive nucleare.
Prostia supremă: Au numit asta „politică de apărare”. Ar fi fost mai sincer să-i spună „ruletă rusească planetară”.


Criza rachetelor din Cuba (1962) – 13 zile de nebunie pură

Dacă ar fi existat un campionat mondial al prostiei strategice, acesta ar fi fost finala.
Hrușciov a instalat rachete nucleare în Cuba, la 150 km de Florida. Kennedy a răspuns blocând insula.
Două superputeri s-au privit în ochi, fiecare cu mâna pe trăgaci.

Greșeala fatală:
Ambele tabere au fost la câteva ore de a începe un război nuclear total, din cauza unei nave sovietice care nu răspundea la radio.
Un singur ofițer, Vasili Arkhipov, a refuzat să lanseze torpila nucleară din submarin.
Cu alte cuvinte, lumea a fost salvată de un om care a zis: „Poate să nu apăsăm azi butonul.”
Prostia supremă: Civilizația a depins de un moment de bun-simț – un produs rar în timpul Războiului Rece.


Cursa spațială – „Să ajungem primii… oriunde!”

După bombe, s-au apucat de rachete spațiale.
Americanii și sovieticii au descoperit că pot impresiona lumea nu doar distrugând-o, ci și pozând deasupra ei.

Greșeala fatală:
Bugete uriașe, risipă colosală, și o obsesie infantilă: cine pune primul o bucată de metal pe Lună.
În loc să colaboreze, au transformat cosmosul într-o competiție de orgolii cosmice.
Prostia supremă: Pentru a demonstra supremația sistemului lor, ambele puteri au ars bani suficienți cât să eradicheze foamea pe Pământ.


„Proiectul Star Wars” – science-fiction cu buget nelimitat

În anii ’80, președintele Reagan a avut o idee revoluționară: un scut laser în spațiu care să oprească rachetele sovietice.
Sună ca un film bun, dar era un plan militar real — numit pompos Strategic Defense Initiative (SDI).

Greșeala fatală:
SUA au cheltuit sute de miliarde pe o tehnologie care nu funcționa nici măcar pe hârtie.
URSS, speriată, a început să investească la rândul ei în contramăsuri inexistente.
Prostia supremă: Două superputeri se luptau cu arme care nu existau, într-un război care nu începuse.


Accidentele nucleare – „Ne scapă butonul, dar promitem că e sub control”

În timpul Războiului Rece, lumea a fost la un pas de apocalipsă de mai multe ori din cauza… unor erori de sistem.
Computerele au interpretat greșit datele radar, operatorii au apăsat butoane greșite, iar un urs care s-a urcat pe un gard radar a fost confundat cu o invazie sovietică.

Greșeala fatală:
În 1983, sistemul sovietic Oko a detectat „cinci rachete americane”. Doar colonelul Stanislav Petrov a decis că e o eroare. Avea dreptate.
Dacă ar fi respectat protocolul, azi am scrie această carte de pe un nor de plutoniu.
Aşadar, de fiecare dată când omenirea a fost la un pas de extincție, a fost salvată nu de politicieni, ci de cineva care a spus „stați puțin, ceva nu are sens aici”.


În loc de concluzie

Războiul Rece n-a fost un conflict între capitalism și comunism, ci între două forme de prostie militarizată.
A fost secolul în care oamenii au crezut că pot păstra pacea amenințându-se cu iadul atomic.
Și, într-un fel, au avut dreptate: omenirea a supraviețuit nu datorită rațiunii, ci pentru că prostia — din fericire — are și ea limite tehnice.

În episodul următor: Căderea Imperiilor și renașterea prostiei globale – când lumea liberă a câștigat, dar prostia a intrat imediat în NATO.

Femeile moderne și iluziile contemporane despre dragoste

0

Femeile moderne par să caute iubirea perfectă, dar realitatea e plină de ipocrizie, dualitate și relații care contează mai puțin decât un like

În căutarea iubirii la promoție

Femeile moderne au standarde, la nivel declarativ. Și nu, asta nu-i o glumă, e realitatea zilelor noastre. Le asculți și, dacă ești suficient de fraier să pui botul la vrăjeala ieftină pe care ți-o vând ambalată-n etichete, valori și principii, ai putea să juri c-ai întâlnit femeia vieții tale-n fiecare dintre ele. Discursurile lor îs trase la indigo, căci îs date din gură-n gură precum își impart organul genital masculin preferat al vreunui mascul răvnit de toate crăcănatele-n timp ce-și pișă tamponul.

În era swipe-urilor și a conversațiilor cu răspuns întârziat, iubirea se măsoară în like-uri, emoji-uri și mesaje „seen” ignorate cu talent olimpic, în jocurile puerile de putere create de cele mai imorale dintre ele și transmise pe cale orală în cadrul ședințelor interminabile de bârfă. Ședințe în care cele mai uzate dintre ele, f****e și abandonate, dau mai departe tot veninul adunat în vasta lor experiență nefastă, în goana haotică descrisă de încapacitatea de a alege între p**ă și bani, în care au dat peste tot felul de libidinoși frustrați, ele prezentându-se și oferindu-se ca o marfă, experiență din care n-au învățat absolut nimic.

Dacă vrei să înțelegi fenomenul, trebuie să accepți un adevăr dur: femeile moderne știu exact ce vor, teoretic. Practic, ele cedează impulsurilor și, în mare parte, acel „ce vor” nu include fericirea ta, ci disponibilitatea ta de a fi util, amuzant și, desigur, disponibil emoțional. Efectiv, dacă le asculți, ele vor un bărbat, dar nu unul adevărat, așa cum zic ele, căci unul p********t, unul pe care să-l folosească după cum au ele chef sau nevoie, să nu cumva să le eticheteze societatea drept c***e, în timp ce ele continuă să-și rupă ruju-n p**ă, satisfăcând necunoscuții.

Ironia supremă? Tu credeai că o întâlnire romantică e despre flori și conversații sincere. Dar te trezești că totul e doar un teaser, un trailer emoțional pentru Netflix-ul vieții lor sentimentale, că totu-i o perdea de fum menită să-ți distragă atenția de la caracterul tot mai jegos etalat de femeile moderne. Ai pus botul, ai belit p**a, devii sclavul c******r, investiția lor de viitor.


Femeile moderne se cred neveste, dac-au stat o noapte dedesubt și două peste

Femeile moderne se vor neveste, după prima cafea și câteva like-uri pe Instagram sau alte astfel de rețele sociale pe unde se postează dezbrăcate, ca o marfă, cu etichete în genul ,,bună de f***t, caut fraier care să mă întrețină și libidinoși pe care să-i satisfac, gratis sau contra-cost”. Apoi, tot ele-s nemulțumite de ceea ce au găsit și dau vina pe bărbați.

Ai crezut că o cafea cu zâmbetul ei înseamnă ceva. Nu, dragul meu. E doar un teaser. Și tu deja cauți chestii serioase: planuri de weekend, nume de câini și fotografii cu părinții ei. Trezește-te-n p**a mea! Totu-i regie și tu nu ești decât un actor prost distribuit într-un rol de figurant în telenovela lor turcească.

Femeile moderne au un talent special: transformă gesturi minore în semnificații majore. Un simplu „Bună” poate fi interpretat ca semnul unei relații veșnice, iar tu, evident, crezi că ești vigilent. Realitatea: ești deja pe lista lor de „potențial sponsor emoțional, sursa lor de aprovizionare narcisică”, fără să știi.


Între dragoste și interes: paradoxul modern

Între p**ă și bani, femeile moderne încă ezită, nu pot să aleagă și nu vor putea niciodată, mereu vor oscila, în funcție de starea lor emoțională extrem de schimbătoare.

Toate relațiile lor se bazează pe paradox: femeile moderne susțin că vor iubire, dar iubirea lor vine cu un manual de instrucțiuni mai complex decât cel de la IKEA. Trebuie să fii amuzant, sensibil, original și să ai bani, dar să nu ceri nimic în schimb.

Dacă te întrebi de ce relațiile moderne se termină repede: e simplu. Femeile moderne își ajustează așteptările după rating-ul emoțional primit continuu. Dacă detectează scăderi ale nivelului de atenție sau cadouri, „click” și apar alte perspective mai interesante.

Ironia? Tu crezi că ai control. În realitate, femeile moderne dictează regulile jocului emoțional. Tu ești doar extrasul din lotul de statistici sentimentale, un biet cobai care aleargă după o recompensă pe care n-o va căpăta niciodată. Ești pe lista de așteptare, sacul lor de box emoțional, investiția lor pe viitor, pentru atunci când sfârșesc f****e și abandonate de toți libidinoșii după care au alergat toată viața, până și-au rupt picioarele.


Manualul de supraviețuire al bărbatului contemporan

Sfaturi pentru supraviețuire:

  • 1. Nu lua nimic personal. Totul e interpretabil. Când îți spune că vrea dragoste, să știi că vrea să fie f****ă. Când îți cere spațiu sau timp, vrea să se f**ă, dar nu cu tine.

  • 2. Nu presupune niciodată că gesturile ei sunt clare. Zâmbetul poate fi doar politețe. Dacă-ți spune că te iubește, încalță-te și fugi!

  • 3. Întrebările tale despre ziua ei trebuie să fie calibrate: prea mult interes = panică, prea puțin = indiferență. Mai bine nu întrebi.

  • 4. În lumea modernă, cadourile contează mai mult decât discursurile lungi despre sentimente. Îi dai tap-tap pe TikTok, bravo, fraiere, ești pe lista lungă a fanilor ei! Îi faci poze? Felicitări, fraiere, tocmai o ajuți să se prezinte pe post de exponat și abordabilă.

Femeile moderne iubesc suspansul, drama și p**a pe care-o țin mereu în gură, la propriu și la figurat, pomenind-o la fiecare două cuvinte. Orice predictibilitate îți scade punctajul instant. Tu credeai că ești iubit? În realitate, ești consultant emoțional voluntar, cu salariu zero.


Romantismul digital: din inimă în emoji

Dragostea s-a mutat pe rețelele sociale și se exprimă prin emoji-uri. Ți-a zis că te iubește și tu crezi că ești alesul? Fraiere, tocmai ai primit un bilet cu numărul de ordine de pe lista sa de așteptare.

Dacă nu-i dai emoji-ul potrivit sau nu răspunzi la timp, ai pierdut deja jocul. De fapt, ai pierdut din momentul în care ai intrat în jocul lor. Femeile moderne funcționează cu algoritmi emoționali haotici: compatibilitatea e măsurată în reacții și mesaje ignorate.

Tu, romantic incurabil, credeai că un mesaj sincer valorează mai mult decât un GIF animat? Aiurea! În era digitală, un sticker potrivit poate înlocui un discurs de jumătate de pagină despre sentimente. Tu te chinui să scrii, dar tuta nu știe să citească și bălește la pozele cu p****e libidinoșilor care-i complimentează astfel p***a pe care și-a expus-o pe post de marfă.


Relațiile moderne: abonamente emoționale

Femeile moderne tratează iubirea ca pe un abonament: cu termen de garanție aidoma unui produs extrem de perisabil.

Iubirea nu mai e un sentiment, e un serviciu cu abonament. Plata? Atenție, cadouri, timp și răbdare irosite a*****a. Rezilierea? Un simplu „nu mai răspund la mesaje” și ai pierdut totul.

Femeile moderne funcționează după același principiu: valorizează ceea ce li se oferă, dar doar atât timp cât le avantajează. Tu, bărbatul, crezi că poți renegocia termenii contractuali? Fraiere, nu poți! Dacă a ales să rămână femeia tuturor, pleacă, du-te, fugi, cât mai apuci, în direcția opusă, fara să te uiți vreodată peste umăr!


Cum să supraviețuiești fără să pierzi totul?

  • Învață să râzi când ești pe lista de „fostul toxic”. Ține minte că p***a se victimizează, când te prezintă așa. Toxică e ea și toxicitatea o poartă cu ea peste tot. Se victimizează și te prezintă ca fiind personajul negativ al poveștii sale narcisice, pentru ca societatea să n-o eticheteze c***ă, văzând-o alergând din p**ă-n p**ă, ci s-o compătimească.

  • Râzi când o vezi că se chinuie să pară fericită alături de amanții săi. Nu e, aceasta-i triangulare. Gândește-te că ăia tocmai ți-au luat ție gunoiul.

  • Înțelege că femeile moderne au dreptul să fie cum vor, nu încerca să le dărâmi tu visele. Tu observă-le comportamentul și acționează în consecință!

  • Păstrează-ți simțul umorului, e singura armă care te ajută să rămâi cu mintea-ntreagă!

Ironia supremă: chiar dacă  alegi să te plângi de capcanele iubirii moderne, tot vei cădea în ele și tot vei spera că „data viitoare va fi diferit”. Asta până vei învăța să fii complet indiferent și să nu mai pui botul la vrăjeala lor.


Femeile moderne…

Femeile moderne sunt fascinante, frustrante și incredibil de complicate, dacă ești tâmpit și încă mai crezi că ele știu ce vor și că ar putea fi vreodată sincere și responsabile pentru consecințele alegerilor și acțiunilor lor. Dar exact asta face viața amuzantă, dureroasă și memorabilă.

Tu ești acolo, cu speranța în buzunar și cu buzunarul rupt, practic cu p**a-n mână, navigând printre reguli nescrise și gesturi interpretative. Și, deși femeile moderne par să dicteze termenii, tu ești cel care râde la final… sau măcar încearcă să nu plângă.

Într-o lume de swipe-uri, emoji-uri și cafele interpretate ca promisiuni, supraviețuirea emoțională nu mai depinde de cât de mult iubești, ci de cât de bine poți face haz de necaz. Sau de luciditatea cu care le observi comportamentul și capacitatea ta de a te adapta la noile condiții.

Și asta, prietene, e singura lecție pe care femeile moderne nu ți-o vor spune niciodată… dar pe care totuși o vei învăța, dacă ai răbdare să trăiești printre ele.



Acesta este un pamflet!

Orice asemănare cu realitatea e pură coincidență… sau nu.

Declar deschisă lista de înjurături, în comentarii. Le citesc eu, atunci când n-o să mai am nimic altceva mai bun de făcut.

Uite și un cântecel, ca dedicație!

De la Partidul Unic la Dumnezeu Unic

În perioada comunistă, România era oficial „fără Dumnezeu” — și, paradoxal, atunci avea cei mai lucizi oameni de știință, cei mai serioși profesori și cei mai competenți ingineri. Toți acești intelectuali, de la chirurgi la matematicieni, erau atei nu pentru că le-o cerea Partidul, ci pentru că își construiseră credința pe rațiune, pe cunoaștere, pe adevăr verificabil. Credeau în fizică, nu în horoscop; în anatomie, nu în „dezlegări”; în formule, nu în acatiste.


După Revoluție însă, s-a petrecut un miracol demn de o Evanghelie contemporană: între 1989 și 1999, aproape toți acești atei convinși s-au transformat brusc în creștini practicanți, colecționari de icoane și consumatori de astrologie de tip televizat. Medicii au început să creadă în bioenergie, profesorii în numerologie, iar inginerii – în „vibrații cosmice”. Ceea ce fusese cândva un popor rațional, format din oameni ai științei și ai meseriei, s-a convertit colectiv la un sincretism straniu de misticism, ortodoxism și pseudoștiință.


Să fie religia, deci, o formă nouă de supraviețuire? O modă a disperării, o haină a neputinței, un refugiu psihologic într-o lume care a pierdut orice formă de control? Poate că, după prăbușirea ideologiei comuniste, românul a simțit nevoia unei alte dogme — una care să-i ofere nu libertate, ci iluzia sensului.

Așa se explică, poate, de ce România postcomunistă a ajuns să concureze Coreea de Nord nu prin rachete, ci prin turle aurite.
De ce țara cu cei mai mulți doctori în teologie are și cele mai proaste spitale?
Și de ce acolo unde lipsește apa potabilă, găsim mereu apă sfințită?


Aceasta este România paradoxurilor divine — țara unde credința a luat locul rațiunii, iar miracolul conviețuiește pașnic cu groapa din asfalt, țara în care credința mută munții, dar nu și craterele din asfalt. Țara unde fiecare sat are o biserică, dar niciun drum care să ducă decent până la ea. Țara unde Dumnezeu e omniprezent, dar canalizarea e opțională.


Avem, cu mândrie sfântă, cele mai multe superlative bisericești pe metru pătrat din emisfera ortodoxă.

    • Cea mai mare catedrală ortodoxă din lume – bifat.
    • Cel mai mare clopot funcțional – bate și când plouă, și când curge acoperișul spitalului județean.
    • Cea mai înaltă biserică – ca să se vadă mai bine de la Bruxelles când cerem fonduri europene.
    • Cea mai mare catapeteasmă, cel mai mare iconostas sculptat manual, cele mai multe vitralii, mozaicuri, lumânări aurite și, probabil, cea mai scumpă factură la tămâie din Uniunea Europeană. Ne lipsește doar Catedrala Teleportării – să ajungem mai repede la serviciu prin rugăciune, că pe autostrăzi nu se poate.
    • Cea mai proastă infrastructură rutieră din UE – pentru că gropile sunt testul credinței în suspensia mașinii.

Dar, paradoxal, toate aceste minuni coexistă într-un pachet național de tip „promoție la absurd”:

  • Cea mai mare mortalitate infantilă – dar și cele mai multe botezuri.
  • Cea mai ridicată incidență a SIDA la copii – că medicina n-are sponsorizare de la Patriarhie.
  • Cele mai multe decese prin boli cardiovasculare – semn că inimile românilor bat prea tare pentru neam și credință.
  • Cele mai multe școli fără apă curentă – dar cu aghiazmă la intrare.
  • Cele mai proaste spitale – dar cu icoane în fiecare salon.
  • Cea mai slabă digitalizare – dar cu rugăciuni transmise live pe Facebook.
  • Cea mai mare implicare a Bisericii în politică – și invers, că doar împărțirea luminii și a bugetelor se face la comun.
  • Cele mai nesimțite pensii speciale – poate pentru că răsplata cerească nu vine suficient de repede.
  • Și, desigur, cea mai mare încredere în horoscop, acatiste, vrăjitoare și „dezlegări” – pentru că în țara unde fizica e opțională, dar mirul e obligatoriu, logica a emigrat de mult.

Pe fundal, aceeași influență răsăriteană discretă ca o tancuriadă: cea mai profundă intoxicare cu propaganda Moscovei, cea mai extinsă rețea de benzinării rusești și cea mai senină indiferență față de faptul că aurul nostru liturgic are filon de la Est.

Și-atunci, te întrebi, cu un zâmbet amar: care e, în esență, diferența între România și Coreea de Nord?
Ei construiesc rachete, noi construim turle. Ei fac parade militare, noi facem procesiuni.
Ei se închină dictatorului salvator, noi preotului salvator.
În ambele cazuri, poporul e ținut în frică, supunere și ritual.

Numai că, la noi, nu se strigă „Trăiască Partidul!”, ci „Doamne-ajută!” – și efectul e același: liniște, obediență și o amânare perpetuă a trezirii.

Poate că, într-o zi, vom reuși să ridicăm și Catedrala Autostrăzilor, să sfințim un Spital al Mântuirii Neamului, sau măcar să punem un icoanometru la intrarea în ministere, să vedem dacă rugăciunea ține loc de competență.

Până atunci, mergem pe drumul cel drept… direct către prăpastie. Dar cu crucea-n frunte, cum e tradiția.

Podul de gheață dintre țări

Iarna în care Dunărea a înghețat: Podul de gheață dintre țări

În 1929, România a trăit o iarnă de poveste – și de groază. Dunărea a înghețat complet, iar fluviul a devenit un drum pe care oamenii mergeau pe jos dintr-o țară în alta.

Gheața care a legat malurile și oamenii

În iarna anului 1929, România a fost cuprinsă de un ger cum rar s-a mai văzut. Venit dinspre est, frigul a coborât temperaturile sub –30°C, înghețând nu doar sufletele, ci și apele. Dunărea, mândrul fluviu care separă și leagă țări deopotrivă, s-a oprit. A tăcut. Și a înghețat complet – de la mal la mal.

Porturile Galați, Brăila și Giurgiu au rămas fără activitate. Vapoarele au fost prinse în sloiuri groase, iar marinarii au fost nevoiți să-și abandoneze navele. Gheața avea peste 80 de centimetri grosime și transformase apele agitate într-un tărâm alb, străbătut de căruțe, negustori și copii cu patine.


Din România în Bulgaria – pe jos, peste Dunăre

Pentru cei care au trăit acea iarnă, Dunărea înghețată nu a fost doar o anomalie a naturii. A fost o lecție despre puterea frigului, dar și despre adaptabilitatea oamenilor. Când fluviul a fost prins sub gheață, viața nu s-a oprit – s-a transformat. Cu pași siguri pe un drum nou, alb, rece, dar plin de sens.

Astăzi, imaginea pare desprinsă dintr-o legendă. Dar arhivele și ziarele stau mărturie: în 1929, Dunărea chiar a fost pod. Și omul, mai puternic decât iarna.

Ziarul “Universul”, în edițiile din ianuarie 1929, descria o scenă greu de imaginat astăzi: oameni traversând Dunărea pe jos între Giurgiu și Ruse. Unii împingeau sănii încărcate cu lemne, alții treceau cu marfă spre piețele de peste fluviu. Nici granițele nu mai contau, în fața unui astfel de miracol înghețat.

„Am mers pe Dunăre ca pe drum,” povestea, zeci de ani mai târziu, un bătrân din Brăila. Era o priveliște suprarealistă: fluviul care părea de neatins, devenise pod, drum și loc de joacă.


Recorduri meteorologice și amintiri înghețate

Potrivit Institutului Meteorologic Român, iarna 1928–1929 a fost una dintre cele mai reci din secolul XX. În sudul țării s-au înregistrat minime istorice de –35°C. Gheața a rămas luni întregi pe cursul Dunării, iar transportul fluvial a fost complet blocat.

În arhivele Portului Brăila există și azi mențiuni despre cum sloiurile au distrus pontoane, cheiuri și docuri când s-au desprins brusc, odată cu venirea primăverii. Sunetul gheții rupte a fost descris ca un „vuiet asurzitor”, auzit până la câțiva kilometri depărtare.

Un peisaj de legendă, o iarnă de neuitat.

Pelerini rătăciți la Catedrala Mântuirii Neamului Prost

0

Descoperă peripețiile amuzante și absurde ale unor pelerini rătăciți prin mulțime, la Catedrala Mântuirii Neamului, între sarmale, vibrații și revelații false

Drumul pierdut printre umbre și clopote

Gică și Lenuța se strecurau prin mulțimea care se întindea cât vedeai cu ochii, fiecare cu traista plină și cu un entuziasm exagerat, fiecare dintre ei neavând habar de unde vine și încotro se îndreaptă, întrocmai precum Dihania Șoșoacă în pelerinaj la moaștele Sfintei Parascheva, când, de religioasă ce e, tuta nu știa pe unde se face accesul în curtea Catedralei Mitropolitane din Iași. Acești pelerini rătăciți erau exact cum se simțeau: pierduți în spațiu, dar convinși că urmau o misiune sacră.

– Lenuțo, cred că am luat-o pe o stradă greșită. De vreo oră ne tot învârtim în jurul aceluiași chioșc cu gogoși – spuse Gică cu un aer solemn, ca și cum rătăcirea lor ar fi fost o încercare divină.

– Gicule, drumul ăsta e doar un test al vibrației noastre cosmice. Nu te uita la hărți sau Google Maps. Acolo e conspirația globalistă. Noi trebuie să simțim energia străzii și să ascultăm chemarea inimii. Doar așa ne-a învățat al nostru guru mesia Călin Georgescu.

Gică ridică sprâncenele, confuz, dar încercă să pară inspirat.

– Hm… cred că vibrația asta e mai mult… cum să spun… de la micii cu muștar pe care ni i-au dat AiURiștii în piață?

– Nu, nu! E semn divin! Vezi? Noi suntem niște pelerini rătăciți, dar cu sufletele deschise!

O bătrânică, care trecea pe lângă ei cu o sacoșă plină de lumânări, îi privi ciudat.

– Dacă sunteți atât de pierduți, poate ar trebui să vă opriți și să vă rugați înainte să mai simțiți vibrația aia… sau muștarul.

– Exact! – spuse Lenuța, cu un zâmbet conspirativ. Fiecare pelerin rătăcit trebuie să experimenteze vibrațiile muștarului!


Taraba magică cu sarmale

La câțiva pași mai departe, o tarabă cu sarmale îi captură complet. Lenuța se aplecă și gustă o sarma cu sfeclă murată, inspirând profund.

– Gicule, simți energia asta? Nu e doar de la sfeclă, e… pură! Și are vibrație națională!

– Așa zice și dom’ Călin că numai cei care mănâncă sarmale cu suflet pot simți adevărata energie a neamului – zise Gică solemn.

– Uite, suntem pelerini rătăciți, dar avem noroc! Energia dacică ne înconjoară și ne protejează de sistem.

– Și dacă nu simți energia?  – întrebă Gică. Poate înseamnă că am luat-o pe strada greșită sau că… am mâncat prea mult muștar?

– Nu! Numai niște pelerini rătăciți care se hrănesc corect, cu hrană, apă și energie, pot simți adevărul – spuse Lenuța. Trebuie să continuăm, pentru că vibrația ne ghidează din umbră, o simt înfiptă adânc în c*r.

Gică oftă.

– Ei bine, atunci să mergem. Suntem pelerini rătăciți, dar neînvinsi!


Coada la mici sau la mântuire?

În curând, ajunseră într-o coadă care părea să nu se mai termine. Gică întrebă:

– Lenuțo, tu ești sigură că asta e intrarea?

– Nu, Gicule… asta e coada la mici. Răspunse Lenuța, privind spre mulțime. Dar e sfântă! Poporul se hrănește spiritual și proteic în același timp. Noi suntem pelerini rătăciți și totul are sens! Sau nu.

– Dar dacă pierdem calea? – întrebă Gică, cu un fior de panică.

– Nimic nu se mai poate pierde, deja suntem rătăciți. Tot ce se întâmplă e parte din călătoria noastră.

Un grup de copii trecu pe lângă ei, râzând și strigând:

– Uite niște pelerini rătăciți! Umblă bezmetici pe aici de zici că-s rude cu Șoșoacă!


Viziuni printre icoane și selfie-uri

În sfârșit, ajunseră aproape de Catedrală. Lenuța scoase telefonul:

– Trebuie să facem selfie. E obligatoriu, altfel energia nu se activează!

Gică, mai precaut:

– Simt că icoanele ne privesc… și poate dacă murmurăm fraze dintr-un live, primim revelația.

– Ah, Gicule, pentru niște pelerini rătăciți, nu contează ce zice lumea. Energia e aici! Simt vibrația sacră… sau poate e digestia mea sau am diaree.

– Nu contează, Lenuțo. Important e să credem!

Printre râsete, împingeri și șoapte misterioase, cei doi înaintau. Alți pelerini îi priveau ciudat, dar ai noștri pelerini rătăciți nu se lăsau niciodată deraiați, ei erau derutați din naștere.

– Știi, Gicule, cred că dacă facem trei pași înapoi și ne închinăm în fața clopotelor, primim mesajul celest.

– Sigur, Lenuțo… suntem pelerini rătăciți, dar isteți… nevoie mare – spuse Gică, și se închină dramatic, ca Gigi Becali văzând că-i filmat.


Conversații absurde cu trecătorii

Un trecător se opri lângă ei:

– Salut! Ce faceți pe aici?

– Suntem pelerini rătăciți în căutarea adevărului și a sarmalelor sacre – răspunse Lenuța.

– Ah, da? Și vibrațiile? – întrebă trecătorul, zâmbind ironic, dându-și seama ce hram purtau cei doi.

– Vibrațiile sunt totul! Spuse Gică. Fără ele, pelerinajul e doar o plimbare.

– Și apa? continuă Lenuța. Să nu uităm de apa care este informație!

Trecătorul chicoti și plecă. Gică oftă:

– Lenuțo… suntem pelerini rătăciți, dar și ignoranți… o combinație rară și… mistică.


Revelația falsă a pelerinilor rătăciți

În fața ușii mari a Catedralei, clopotele sunau ca pentru ei singuri. Lenuța ridică brațele:

– Gicule, simți asta? Suntem conectați la trecut, prezent și, poate, următorul live al doamnei senator!

– Da… pelerini rătăciți, dar aproape mântuiți! În sfârșit înțeleg că adevărul stă în combinația dintre muștar, sarmale și vibrația icoanelor! Sau o fi duhoarea de la subrațul tău, că nu te-ai spalat de la ultima ploaie. A fost și secetă, în ultima vreme.

În acel moment, un copil scăpă un balon roșu, care se prinsese de o lumânare aprinsă, stârnind o scânteie. Gică și Lenuța priviră fascinați.

– Asta… asta e revelația! – șopti Lenuța.

Mulțimea chicoti, dar ei nu observau. Pentru acești pelerini rătăciți, orice c***t era semn divin.

– Gicule… dacă e semn, poate e și pentru că port chiloții pe dos? – întrebă Lenuța, cu un zâmbet conspirativ.

– Nu contează. Suntem pelerini rătăciți și acum avem adevăruri noi: apa, sarmalele și vibrația spirituală. Eu nu port chiloți, se observă? M-am scăpat în ei și i-am aruncat. O fi fost muștarul expirat.


Pelerinajul continuă

Ieșind din Catedrală, Gică și Lenuța simțeau că întreaga lume se deschide în fața lor. Pelerini rătăciți, dar cu inimile pline și traista goală, au pornit spre următoarea aventură: tarabe, clopote, vibrații și, cine știe, poate chiar alte revelații absurde.

– Lenuțo, e clar: pelerini rătăciți… dar spirituali și proteici!  – zise Gică, cu aerul lui Călin Georgescu atunci când debitează inepții și are pretenția de a fi luate drept filozofii profunde.

– Exact, Gicule. Pelerini rătăciți, dar niciodată pierduți complet! – răspunse Lenuța, în timp ce se amestecau în mulțimea plină de lumânări și strigăte care cereau turul doi înapoi.

Și astfel, printre râsete, aghiazmă expirată și vibrații cosmice, cei doi pelerini rătăciți au înțeles că adevărata revelație stă în confuzia comico-mistică a drumului, nu doar în intrarea în Catedrală.

Evanghelia după Călin Georgescu (VI)

După ce am trecut prin ape sfinte, păduri cosmice, satele veșniciei și Carpații care fac legătura Wi-Fi dintre Pământ și Cer, iată-ne ajunși la capătul drumului profetic. Este momentul revelației finale: România nu este doar o țară. Este mântuirea însăși.


Renașterea Luminii din România: Mântuirea Planetei prin Neamul Dacic

Călin ne-a spus-o limpede: „România este templul renașterii spirituale a umanității.” Cu alte cuvinte, dacă omenirea vrea să-și salveze sufletul, n-are nevoie de ONU, NASA sau medicamente — ci de un pumn de pământ românesc și o doină cântată în ton de vibrație cosmică.

„România este locul unde Dumnezeu și-a pus degetul pe Pământ.”
Da, probabil într-o zi cu inspirație, când divinitatea a zis: „Aici, între o mămăligă și un stejar, va pulsa axul spiritual al Universului.” De atunci, Carpații vibrează pe frecvența 7D, iar pădurile virgine sunt, se pare, serverele centrale ale cosmosului. În timp ce în alte țări se forează pentru petrol, la noi se caută energie vibrațională pură, în stare solidă.

„Românii sunt gardienii spiritualității europene.”
Bineînțeles. Ce alt popor ar putea păzi spiritualitatea Europei, dacă nu acela care are nevoie de formular în trei exemplare pentru a-și ridica certificatul de naștere spirituală? Gardianul cosmic lucrează cu pauză de masă între două posturi, dar cu credință neclintită că fiecare ștampilă pune universul în ordine.

Apoi vine revelația supremă: „Neutralitatea României este un simbol al curajului divin într-o lume haotică.”
În traducere liberă: nu ne băgăm în conflicte pentru că protejăm echilibrul energetic global. De fapt, Călin sugerează că neutralitatea noastră are valoare cosmică — o formă de meditație geopolitică. În timp ce marile puteri se ceartă, România vibrează la frecvența păcii intergalactice. Nici nu e nevoie de armată, atâta timp cât avem Carpații ca scut energetic și Miorița drept manual de diplomație spirituală.

„România este păstrătoarea unui secret cosmic pe care restul lumii l-a uitat.”
Secretul, desigur, se află undeva între o baladă, un borcan de zacuscă și codul numeric personal al lui Decebal. Nimeni nu-l știe, dar toți simțim că există. Uneori, se manifestă sub forma unui curent de aer rece în gara din Făgăraș sau a unei iluminări spontane în timp ce deschizi televizorul pe un post religios.

Și totuși, profetul merge mai departe: „România este o poartă între dimensiuni.”
Ceea ce explică multe: cum de în unele localități timpul se oprește complet, iar trenurile circulă după legile divine, nu după cele ale fizicii. E o formă subtilă de teleportare spirituală: intri tânăr în gară și ieși bătrân la destinație, cu o înțelepciune cosmică nouă.

Dar adevărata esență este alta: „România este destinată să conducă omenirea către o eră a luminii.
O misiune grea, mai ales când încă se luptă să repare drumurile spre eră. Totuși, în plan energetic, totul e pregătit: fiecare fir de iarbă, fiecare stâncă, fiecare gospodină care-și face cruce înainte să deschidă televizorul participă la Renașterea Luminii.

Românii, spune Călin, „sunt mesageri divini” — fiecare cu sarcina lui: unul trimite lumina prin cablul de la sobă, altul prin firul de sarmale, altul prin rugăciunea transmisă telepatic către univers. În unele sate, lumina românească e deja exportată simbolic: câteva lăzi de castraveți și trei icoane trec granița ca „energie curată, 100% daco-celestă.”

Și, cum altfel, „Satul românesc este școala sufletului”, iar „tradițiile strămoșești sunt codurile spirituale ale poporului nostru.” În traducere liberă: dacă omenirea se prăbușește, o poate salva o bătaie de toacă bine sincronizată și o horă executată în spirală sacră. Căci, după cum se știe, dansul popular are proprietăți anti-entropice, iar sarmaua, consumată ritualic, poate restabili vibrația inițială a universului.

Iar când totul pare pierdut, „Carpații sunt coloanele care susțin sufletul planetei.”
Nu e doar metaforă, e infrastructură energetică. Dacă Himalaya ar dispărea, nimic nu s-ar schimba; dar dacă se prăbușește un versant din Bucegi, riscul de cădere spirituală globală e iminent. Carpații sunt, practic, sistemul nervos al planetei, iar România – creierul cosmic care trimite impulsurile de lumină.

În final, „România este cheia unui nou început pentru umanitate.”
Un început care probabil se va produce după ce se termină lucrările la autostrada spre iluminare. Totuși, mesajul e clar: lumea întreagă stă la poarta noastră, așteptând mântuirea dacică, împachetată în frunze de varză și binecuvântată cu tămâie cosmică.

Și totuși, dincolo de ironie, Evanghelia după Călin ne-a lăsat o moștenire de neprețuit: convingerea că, oriunde s-ar afla axul lumii, noi suntem convinși că trece prin curtea noastră.


Epilog

Astfel se încheie marea profeție a Evangheliei după Călin Georgescu.
După atâtea revelații, energiile universale pot răsufla ușurate. România și-a împlinit menirea cosmică: a adus lumină, umor și o doză zdravănă de supralicitare spirituală unei lumi care avea, sincer, nevoie de un zâmbet.

Slavă luminii carpatine, amin și… vibrații bune tuturor!

Cu Dumnezeu în gură

Cu Dumnezeu în gură – despre ipocrizia, minciuna și manipularea credinței în politică și societate

M-am trezit cu o întrebare în minte, ce poți spune despre un politician, un popă, dar și despre un lucrător sexual?

La o simplă privire, putem observa câteva elemente comune celor trei meserii:

  •  Cer plata înainte, făcând promisiuni deșarte;

  •  Mimează, cu Dumnezeu în gură;

  •  După ce-i plătești, te trezești și f***t și cu banii luați;

  •  Vorbesc despre valori, principii, certați fiind cu demnitatea;

  •  În ciuda a ceea ce afirmă, cei mai corecți fiind lucrătorii sexuali, ei oferind totuși ceva în schimb.

Mă uit la unii, unii dintre cei care umblă zi și noapte cu Dumnezeu în gură și nu pot să nu mă gândesc că, dacă Dumnezeu ar exista și ar fi așa cum e descris, ei n-ar fi primii pe care i-ar fute-n gură.
De la popi care fac politică, al de ministru’ I-M Boloș sau C Terheș, până la ‘telectualii creștini care l-au pupat în băs pe tovarășul turnător Petrov și susțin mișcări politice odioase, finanțate de organizații religioase din SUA precum ,,Familia Tradițională” și ,,Mișcarea Pro-Viață”, la Mihail Neamțu, au demonstrat continuu faptul că nu dau doi bani pe virtuțile pe care le urlă continuu. Căcându-se pe demnitate, umblă cu Dumnezeu în gură să-i păcălească iar pe naivii alegători de bună credință.

Se spune că fiecare om are un Dumnezeu în care crede, cu excepția unora dintre noi. Unii Îl simt în liniștea rugăciunii, alții în faptele bune făcute fără așteptarea unei răsplăți. Dar există și o altă categorie – cei care umblă cu Dumnezeu în gură, dar niciodată în suflet. Ei rostesc numele divinității nu pentru a se apropia de lumină, ci pentru a orbi lumea cu ea. Sunt politicienii, predicatorii și moraliștii de ocazie care folosesc credința ca instrument de putere, ca decor de imagine, ca scut în spatele căruia își ascund meschinăria.

„Cu Dumnezeu în gură” a devenit un soi de lozincă națională. Se rostogolește prin discursuri, se împletește în campanii electorale, se strecoară în legi și declarații. De la politicieni care se fotografiază cu sfinți, până la predicatori care dau lecții de morală în timp ce trăiesc în lux, totul pare o piesă de teatru cu un singur scop: credibilitatea mimată. Căci nimic nu prinde mai bine la popor decât imaginea celui evlavios. Iar acești oameni știu să joace acest rol cu talent.


Politicianul cu Dumnezeu în gură

De altfel, cea mai jegoasă dintre manipulările pe care le exercită oamenii politici îmi pare a fi aceea în care ei pozează în fețe pioase, uși de biserică, umblând cu Dumnezeu în gură și vizitând biserici, plătind popi să le facă o campanie fățișă.

Această practică jegoasă are priză la public și din cauza faptului că oamenii au tendința de a-i considera a fi oameni buni, corecți, onești și cinstiți pe toți cei pe care-i văd umblând prin biserici și cu Dumnezeu în gură, fapt pe care jegurile astea îl știu și-l folosesc fără scrupule.

Oamenii sunt naivi și aleg să simpatizeze astfel de personaje, personaje care sunt cât se poate de departe de acel Dumnezeu, în sinea lor. Fapt pe care l-a speculat până și incultul de Gigi Becali sau dihania politică Diana Șoșoacă, laolaltă cu toate nevertebratele de prin politică. Așa se explică faptul că astfel de inși slinoși ajung să facă politică, să ne fure prezentul și viitorul, pe al nostru și pe al urmașilor urmașilor noștri.

Politicianul cu Dumnezeu în gură este o specie aparte. Îl vezi la fiecare sărbătoare religioasă, fluturând o lumânare cu ochii umezi de emoție calculată. Când se apropie alegerile, își amintește brusc de biserici, de credință și de popor. Se filmează făcând cruce, donează pentru o icoană, citează versete din Biblie și promite „să apere valorile tradiționale”. Dar imediat ce se sting reflectoarele, revin contractele, interesele, combinațiile.

Cu Dumnezeu în gură, politicianul își construiește imaginea de „om bun”, sperând că poporul va confunda gestul religios cu moralitatea. În realitate, totul e strategie de campanie. În timp ce omul simplu merge la biserică pentru a-și găsi liniștea, politicianul merge acolo pentru a-și găsi voturile.

Această falsă pioșenie a devenit un instrument eficient de manipulare. Religia, care ar trebui să fie spațiul iubirii și al compasiunii, devine un mijloc de control și divizare. Când spui „Cu Dumnezeu în gură”, dar în fapt îți pasă doar de funcție, faci din credință o marfă politică.


Predicatorul cu Dumnezeu în gură

Predicatorul cu Dumnezeu în gură nu este neapărat un slujitor al bisericii, ci oricine predică moralitatea, fără să o practice. Îl recunoști după tonul superior, după siguranța cu care îți spune ce e bine și ce e rău, după felul în care îți citează Scriptura, în timp ce te judecă.

Adevărata credință nu are nevoie de spectacol. Dar pentru unii, credința devine o scenă. Îmbracă hainele smereniei doar când sunt priviți. Vorbesc despre iubire, dar condamnă. Vorbesc despre iertare, dar nu iartă. Vorbesc despre Dumnezeu, dar nu-L ascultă. Cu Dumnezeu în gură, acești oameni nu aduc lumină, ci doar zgomot.

Și poate că nimic nu e mai periculos decât acea credință mimată care impune frică în loc de înțelegere. Când religia devine unealtă de control, se pierde sensul ei profund. Iar când oamenii o urmează orbește pe gura altora, nu mai e credință – e supunere.


Moralismul de paradă și falsa virtute

Cu Dumnezeu în gură, mulți se grăbesc să dea lecții despre „familia tradițională”, „morala creștină” sau „valorile eterne”. Dar în spatele acestor cuvinte pompoase se ascund adesea frica de schimbare, lipsa empatiei și nevoia de a domina.

Să vorbești despre iubirea de aproape și, în același timp, să respingi oamenii diferiți de tine – asta e ipocrizie pură. Să te declari apărător al vieții, dar să ignori suferința celor care trăiesc în sărăcie, e tot o formă de falsă credință. Cu Dumnezeu în gură, dar cu inima închisă, acești oameni construiesc ziduri, nu punți.

Adevărata moralitate nu are nevoie de afișaj public. Nu se măsoară în rugăciuni televizate sau în postări pioase pe rețelele sociale. Ea se vede în gesturile mici, în respectul față de celălalt, în tăcerea cu care faci bine fără să aștepți aplauze.

Dar, din păcate, societatea de azi prețuiește mai mult spectacolul decât sinceritatea. De aceea, cel care umblă cu Dumnezeu în gură are mereu succes: vorbește mult, promite tot, oferă nimic.


Ipocrizia colectivă

Cu Dumnezeu în gură, o parte a societății își justifică intoleranța. În numele religiei, se judecă, se exclude, se condamnă. Se luptă împotriva unor oameni care nu înțeleg altfel iubirea, împotriva femeilor care vor libertatea de a alege, împotriva celor care gândesc altfel.

Dar Dumnezeu, oricine ar fi El, nu e un arbitru al urii. Nicio credință autentică nu cere război între oameni. Cei care se bat cu pumnul în piept strigând „credință, familie, morală” adesea uită că prima poruncă a oricărei religii este iubirea.

Când vorbești cu Dumnezeu în gură, dar urăști în suflet, îți transformi credința într-o armă. Și istoria e plină de momente în care astfel de arme au distrus popoare. În loc să aducă pace, au adus teroare. În loc de iubire – dogmă. În loc de speranță – frică.


Cu Dumnezeu în gură – paradoxul național

România e o țară unde poți vedea biserici la fiecare colț de stradă și, totuși, o lipsă cronică de empatie. Unde oamenii jură pe cruce, dar fură fără rușine. Unde fiecare politică e presărată cu rugăciuni, dar golită de morală.

Cu Dumnezeu în gură, oamenii fac afaceri murdare, încheie contracte dubioase, cer mită, dau mită, mint, manipulează. Dar înainte de orice pas greșit, se închină. E un gest reflex, un fel de amuletă împotriva propriei conștiințe. Ca și cum o cruce făcută în grabă ar șterge tot păcatul.

Această contradicție națională ar putea fi studiată la psihologie socială. Credința autentică există, fără îndoială. Dar în mulți s-a transformat în decor cultural, în tradiție mecanică, în reflex fără sens. Când spui „Cu Dumnezeu în gură”, dar nu te uiți în jur să vezi chipul lui în cel de lângă tine, pierzi esența.


Credința adevărată nu are nevoie de reclamă

Cei care trăiesc cu Dumnezeu în suflet nu simt nevoia să vorbească necontenit despre El. Îl lasă să se vadă în faptele lor. În bunătate, în modestie, în iertare. Ei nu au nevoie să-și etaleze credința pe bannere electorale sau pe panouri publicitare.

În schimb, cei care umblă cu Dumnezeu în gură au nevoie de public, de aplauze, de adeziune. Fără spectatori, credința lor se ofilește. De aceea o tot afișează. Nu pentru că ar fi mare, ci pentru că e fragilă.


Când credința devine instrument politic

Cu Dumnezeu în gură, politicienii au reușit să transforme religia într-un vector electoral. Bisericile devin spații de campanie, iar rugăciunile – discursuri. Promisiunea mântuirii se amestecă cu promisiunea locurilor de muncă, iar voturile se câștigă cu binecuvântări.

Aceasta este, poate, cea mai subtilă formă de corupție morală: exploatarea credinței sincere a oamenilor pentru scopuri de putere.

Când religia intră în politică, niciuna nu mai rămâne curată. Politica devine fariseică, iar credința – ideologică. Iar cei care le amestecă umblă, inevitabil, cu Dumnezeu în gură, dar cu interesele în buzunar.


Cu Dumnezeu în gură – oglinda societății

Fiecare dintre noi a întâlnit oameni care invocă numele divinității pentru orice. Pentru un eșec, pentru o decizie, pentru a judeca pe altul. Uneori chiar și pentru a-și justifica răutatea.

Când nu mai avem argumente raționale, apelăm la divin. „Așa a vrut Dumnezeu.” „Așa e normal.” „Așa scrie.” Dar adevărul este că, de multe ori, nu Dumnezeu vorbește prin noi, ci frica, ignoranța sau dorința de a controla.

„Cu Dumnezeu în gură” nu e doar despre ipocrizia politicienilor sau a clerului, ci despre ipocrizia noastră colectivă. Despre cum folosim divinitatea ca scuză pentru lipsa noastră de umanitate.


O invitație la sinceritate

A trăi cu Dumnezeu în suflet e mai greu decât a-L purta în gură. Înseamnă să te uiți în oglindă și să-ți vezi propriile greșeli. Să recunoști că nu ești superior nimănui. Să încerci, măcar o dată, să asculți înainte să condamni.

Dumnezeu, dacă există, nu stă în fraze pompoase, nici în lozinci, nici în sloganuri. El e în bunătate, în empatie, în gestul de a ridica pe cineva căzut. A-L invoca fără a-L trăi e ca și cum ai lăuda iubirea fără să iubești.


Cu Dumnezeu în gură…

Cu Dumnezeu în gură, dar fără el în inimă – așa trăiesc mulți. Și din cauza asta ne afundăm într-o lume în care aparența contează mai mult decât esența.

Credința nu e despre imagine, ci despre asumare. Nu e despre vorbe, ci despre fapte. Nu e despre a arăta cât de pur ești, ci despre a recunoaște cât de imperfect ești și a încerca să devii mai bun.

Dacă am tăcea mai mult și am face mai mult, poate că am redescoperi sensul credinței. Până atunci, rămânem o țară în care fiecare e Cu Dumnezeu în gură, dar prea puțini Îl au în suflet.

Cu Dumnezeu în gură, susținătorii mișcării ,,Pro-Viață” se opun dreptului femeii de a alege în ceea ce privește sarcina pe care o poartă, neținând cont de cauzele sarcinilor nedorite, de viața femeilor și nici de viața copiilor nedoriți.
În acest sens, România poate servi tuturor drept exemplu negativ, prin ceea ce au făcut comuniștii, atunci când au interzis avortul, decizie care s-a soldat cu numeroase morți și traume în rândul femeilor care au fost nevoite să avorteze pe ascuns, în condiții improprii, precum și de numărul mare de copii abandonați în centrele de plasament, copii de viața cărora nu i-a mai păsat nimănui.

Aceste două mișcări sunt susținute de organizații religioase din SUA, organizații care calcă totul în picioare, în demersul lor de a câștiga adepți și de a înființa partide politice și a accede la guvernare pe oriunde mișcările lor au priză la cretini.
Acestora nu le pasă de viața nimănui, umblând cu Dumnezeu în gură, nici de iubirea de aproape, nici de viață, nici de vreun Dumnezeu.

Printre adepții lor, cu capetele pline de baliverne, precum intelectualul creștin Mihail Neamțu, nu vezi vreunul care să militeze pentru viață, pentru dreptul omului de a alege ce să facă cu propria-i viață.
Ei se opun căsătoriei între persoane de același sex, precum și posibilității acestora de a înfia copii abandonați în centrele de plasament, dar n-am văzut niciunul dintre aceștia să militeze pentru adopția acelor copii, nu mai zic să adopte ei, prin asta demonstrând că nu le pasă.

Ei se opun dreptului femeii de a alege în privința sarcinii sale, neținând cont de faptul că sarcina respectivă ar fi putut surveni de pe urma unor violuri, în rândul fetelor minore, din cauza lipsei de educație sexuală sau diverse alte situații neplăcute, precum nici de posibilele complicații din timpul sarcinii și nici de ce se va întâmpla cu toți acei copii nedoriți care s-ar putea naște din cauza interzicerii avortului.

Tot aceștia se opun introducerii educației sexuale în școli, crezând, în prostia lor, că aceasta ar presupune riscul de a-i transforma pe copii în homosexuali și a-i învața pornografie. Când, de fapt, educația sexuală ar putea fi una dintre soluțiile care să contribuie substanțial la scăderea incidenței violurilor, scăderea incidenței transmiterii bolilor venerice, a sarcinilor nedorite, precum și a numărului de copii abandonați în centrele de plasament.

Cu Dumnezeu în gură, toate aceste jeguri ordinare își urmăresc doar propriile scopuri meschine, călcând în picioare toate principiile și valorile morale pe care le poartă-n gură.

Catedrala Mântuirii Neamului în Derută

Catedrala Mântuirii Neamului în Derută, între sfințenie și buget, între credință și beton, între promisiune și ipotecă publică

Există construcții care mântuiesc sufletul, școli, spitale și clădiri care cad și strivesc oameni. Dar există, din păcate, altele, care mântuiesc bugetul, cum e Catedrala Măntuirii Neamului în Derută. Aceasta din urmă promite să facă ambele lucruri, dar numai dacă sufletul e contabil și bugetul e generos. Așa s-a născut Catedrala Mântuirii Neamului în Derută, bijuteria spirituală cu fundație de fonduri publice, turnuri de ipocrizie și cupole placate în aurul contribuabilului, construită cu finanțare de 90% din bani publici.

Catedrala Mântuirii Neamului în Derută nu e doar o biserică, e un monument al credinței în bani, o relicvă vie a sfântului buget național, un altar ridicat cu aprobări, devize și conferințe de presă. Acolo unde alții au pus piatra de temelie, noi am pus câte un procent din buget. Și peste ea, un strat gros de sfințenie declarativă, de ipocrizie tipică BORfașilor și șarlatanilor membri ai clanurilor politice.

De-a lungul anilor, „credincioșii” din Parlament, ministere și primării s-au întrecut în acte de „caritate” bugetară. Din dragoste pentru neam, pentru Dumnezeu și, desigur, pentru imaginea publică. Fiecare rectificare bugetară a fost o liturghie financiară: se citea lista de creditori și se spunea „Amin” în contul Catedralei Mântuirii Neamului în Derută. Au dat bani cu nemiluita, că doar nu dădeau din conturile lor personale, ci din banii noștri, bineînțeles.

9 lei din 10 s-au sfințit, transformându-se din impozite în evlavie. Fiecare kilometru de autostradă neterminat, fiecare spital amânat și fiecare școală netencuită a pus câte o cărămidă simbolică la catedrală. Un templu pentru credința de tip „copy-paste bugetar”.

Promisiunea inițială a fost poetică: „Ne vom baza pe donații. Pe inimile oamenilor, nu pe portofelul statului.” Dar, în realitate, creditul a fost ca fumul de tămâie, menit să distragă atenția opiniei publice, iar statul a devenit cardul contactless al Patriarhiei.

Astăzi, Catedrala Mântuirii Neamului în Derută e o realitate impunătoare, un amestec de sfințenie și scandal, de piatră și PR, de dar de bani. Un loc în care Dumnezeu a devenit subcontractor de lucrări spirituale, iar credința doar o rubrică de cheltuială suplimentară și complet inutilă.


Ce-ar fi putut face statul cu acești bani?

Să ne imaginăm, pentru o clipă, că „Sfântul Buget” nu ar fi fost investit în piatră și aur, ci în lucruri palpabile:

  • Spitale și sănătate: Zeci de spitale regionale, cu secții de urgență, aparatură și medici plătiți corect. Pacientul ar fi primit tratament real și nu doar bacterii nosocomiale.

  • Școli și educație: Elevii ar fi învățat în clădiri calde, cu table, cărți și calculatoare, nu doar în săli de clase care stau să pice pe ei.

  • Autostrăzi și infrastructură: Drumul către un viitor prosper ar fi fost asfaltat, nu doar desenat schematic pe planșe și fotografii oficiale.

  • Grădinițe și servicii sociale: Fiecare copil ar fi avut un loc sigur unde să învețe și să crească.

În schimb, toți acești bani s-au transformat în Catedrala Mântuirii Neamului în Derută, vizibilă din satelit, un monument al ipocriziei naționale, al incompetenței și șarlataniei aleșilor neamului prost. Un exemplu clar că, în România, și credința poate fi contabilizată și măsurată în procente din buget.


Enoriașii și miracolul portofelului: finanțatori voluntari ai Catedralei Mântuirii Neamului în Derută

Și, desigur, să nu uităm de enoriași, adevărații eroi ai catedralei: cei care își dau 10 euro pe an „din inimă”, convinși fiind că fiecare bănuț aprins ca lumânare merge direct în turlele aurite. Aceiași care-și calculează milostenia în funcție de mărimea portofelului, dar nu și în funcție de necesitățile reale ale copiilor lor, ale școlilor sau ale spitalelor. În Catedrala Mântuirii Neamului în Derută, enoriașii sunt donatori voluntari, spectatori și, ironic, finanțatori principali ai unui așa-zis miracol vizibil doar din satelit, un c***t complet inutil care a înghițit și continuă să înghită bani publici. Iar credința lor e pură ipocrizie și se ridică la înălțimea turlelor, în timp ce simțul practic rămâne jos, pe asfaltul gropilor și al facturilor neplătite.

Enoriașii votanți sunt la fel de ipoctriți precum BORfașii și membrii clanurilor politice pe care tot ei i-au votat să gestioneze bugetul statului acestei nații. Ipocrizia lor e la fel de grețoasă și de distructivă precum cea a reprezentanților lor.


Ce-aș face eu, dacă aș avea 90% finanțare de la stat?

Dacă aș avea 90% finanțare de la stat, cu siguranță nu aș ridica niște cupole aurite. Aș construi școli, spitale, autostrăzi și cantine, transformând fiecare leu într-un beneficiu real pentru oameni.

Sau, poate,  aș ridica o „Catedrală a Bunului Simț Bugetar”, unde fiecare semnătură ar fi un act de responsabilitate, iar contribuabilul ar putea vedea exact cum i se cheltuiesc banii. O catedrală în care harul s-ar măsura în fapte concrete, iar credința s-ar traduce în rezultate vizibile.

Ar fi multe de făcut, multe imperios necesare acestei nații, dar escrocii incompetenți, aleși de cei mai proști dintre noi să o conducă, nu alocă bani de la buget pentru proiecte utile din care nu capătă parandărăt.


Dar tu, cititorule, ce-ai face dacă ai avea 90% finanțare de la stat?

Aceasta e întrebarea crucială: ai ridica o „Catedrală a Mântuirii Bugetare”, cu turle de aur și ferestre de devize, sau ai construi ceva care chiar ajută oamenii?

Te-ai juca cu cifre, ca Ministerul Credinței Bugetare, sau ai folosi banii pentru școli, spitale și drumuri? Ai lăsa contribuabilul să admire turnul tău aurit sau i-ai oferi un tratament, o lecție, un drum asfaltat spre viitor?

Răspunsul fiecăruia spune mai mult decât toate rectificările bugetare: ne arată cât de mult valorează responsabilitatea, umorul și bunul-simț în fața Catedralei Mântuirii Neamului în Derută.


Ministerul Credinței Bugetare și Evanghelia Devizelor

În acest minister fictiv, se țin ședințe solemne, se cântă psalmi cu cifre, cu Gigi Becali solist sau cum naiba se cheamă ăla care rage prin biserici și trăiește cu impresia că ar cânta psalmi, iar fiecare raport e o epopee. Dacă vrei, poți vizita „arhivele miraculoase”, sute de pagini cu bugete, alocări și rectificări, care ar putea fi considerate literatură sfântă pentru istorici satirici, pagini care devin imaculate, imediat ce deschizi dosarele cu șină.

Fiecare tură de aprobări e o liturghie scrisă pe hârtie igienică, fiecare semnătură un miracol contabil, iar fiecare cetățean e un contribuabil neștiutor, sărac cu duhul. Aici, la noi, în Catedrala Mântuirii Neamului în Derută, sfințenia se cumpără cu 90% din buzunarul public, iar restul e doar promisiune și speranță. Doar noi sperăm, ca proștii, de fiecare dată când votăm și ne spunem mereu că mai încercăm o dată. Și ne jucăm astfel la loterie și la ruleta rusească, cu prezentul și viitorul nostru și al urmașilor urmașilor noștri.


Epilog

Și iată-ne ajunși la finalul călătoriei prin Catedrala Mântuirii Neamului în Derută, acest monument al miracolelor fiscale și al sfințeniei devizelor. Aici, între turnuri de marmură și cupole aurite, s-a construit nu doar o clădire, ci și un univers paralel: un univers în care credința se plătește din buget, iar contribuabilul devine donator neștiutor și spectator involuntar al propriei generozități.

Catedrala asta nu se mai măsoară în metri pătrați, ci în procente de finanțare publică. În fiecare colț, fiecare fir de praf poartă cifra magică de 90%. Și nu e nevoie să fii matematician ca să înțelegi: dacă Dumnezeu ar fi contabil, s-ar chinui să facă reconciliere între sfințenie și balanța contabilă.

Așadar, drag cititor, Catedrala Mântuirii Neamului în Derută nu e doar o clădire. E oglinda noastră fiscală, o invitație să râdem amar la ceea ce numim „miracol bugetar”.

Arome, aluzii și inteligență

Într-o lume în care totul pare grăbit, superficial și previzibil, există încă o categorie de oameni care nu se lasă seduși de aparențe, ci de profunzime. Sapiosexualii – cei pentru care inteligența este cel mai puternic afrodisiac – transformă fiecare conversație într-un dans și fiecare întâlnire într-un preludiu psihologic. Dar ce se întâmplă când această atracție intelectuală se combină cu… arta culinară?


El și ea. Doi oameni care nu se grăbesc. Se observă, se analizează, se provoacă prin cuvinte, priviri și pauze bine calculate. Dar în seara aceasta, invitația la cină nu este doar despre mâncare – este despre sugestie, creativitate și un strop de umor fin.

El intră în bucătăria ei și găsește farfuria pregătită: un cârnat bine rumenit, două bucăți de castraveți murați așezați într-un mod care nu lasă loc de interpretări nevinovate și o porție generoasă de maioneză poziționată strategic. Ridică o sprânceană și zâmbește. Ea, din cealaltă parte a mesei, îi răspunde cu o privire provocatoare și un citat:
„Esența dorinței e fantezia. Și ce e imaginația, dacă nu inteligență în formă pură?”

Acesta nu e un joc vulgar. Este o scenă regizată cu grijă, o introducere ludică într-un preludiu intelectual și senzorial. Mâncarea, așezată cu intenție, devine parte din conversație. Fiecare element are un rol: forma, culoarea, textura. Totul este calculat să trezească nu doar pofta, ci și gândul.


Discută despre simboluri și semnificații, despre cum un simplu cârnat devine pretext pentru a explora limbajul aluziilor. El aduce în discuție semiotica – știința semnelor – și cum obiectele capătă sensuri în funcție de context. Ea completează cu referințe din arta contemporană și felul în care banalul devine erotic prin compoziție și intenție.


Așa începe cina. Cu râsete, teorii și mult subtext. Brânza topită devine metaforă pentru dorințele care se scurg lent, nestingherite. Un pahar de vin – o invitație la abandon controlat. Castraveții – simboluri ale masculinității brute, contrapuse rafinamentului cu care ea rupe bucăți dintr-o focaccia cu rozmarin.

Acesta este preludiul lor: unul în care erotismul nu ține de piele, ci de creier. Unde atingerea nu e fizică, ci lingvistică. Unde fiecare aluzie este o mângâiere și fiecare replică, o atingere subtilă.

După desert – un tiramisu „pictat” cu cacao într-un model ce aduce aminte de formele corpului uman – el îi spune: „Preludiul e deja consumat. Ce urmează acum nu mai e despre mâncare, ci despre digestie lentă… a celor trăite.”


Într-o lume obsedată de viteză, acest tip de conexiune pare o raritate. Dar pentru cei ca ei, sapiosexualii, preludiul nu înseamnă un simplu pas către sex. Înseamnă construcție, anticipație, dialog. Înseamnă o cină care se transformă într-un eseu despre dorință, o farfurie care devine o glumă inteligentă, o glumă care devine fantezie.

Erotismul culinar este mai mult decât o joacă cu forme. Este o formă de comunicare profundă pentru cei care știu să observe, să înțeleagă și să se bucure de subtilități. O farfurie ca cea din imagine nu este doar amuzantă, ci și un test: râzi doar, sau îți activează ceva mai profund?

Pentru sapiosexualii adevărați, orice poate deveni preludiu – dacă e servit cu inteligență.

Evanghelia după Călin Georgescu (V)

Iată că am ajuns la episodul V din „Evanghelia după Călin Georgescu”, unul dintre cele mai „vibrante” din toată seria, pentru că atinge tema supremă: Carpații – Coloanele Universului și Antenele lui Dumnezeu.
Iată textul complet, în stil ironico-satiric, cu un echilibru între lirism cosmic și umor geografic:

Episodul V – Carpații: Coloanele Universului și Antenele lui Dumnezeu

Motto: Dacă pui urechea pe un molid din Carpați, poți auzi ecoul Creației — sau, dacă e sâmbătă, un drujbist în acțiune.

După ce am coborât în satul românesc și am descifrat sensurile cosmice ale fântânii și prispei, e timpul să urcăm. Sus. Foarte sus. În munți.
Dar nu în orice munți — ci în Carpații cei sacri, despre care ni se spune că sunt mai mult decât stânci și brazi: sunt coloane de susținere ale Universului, antene divine și routere energetice cu semnal plin chiar și fără 5G.

Pădurile virgine ale României sunt sanctuarele unde se ascunde sufletul planetei.

Evident. Când planeta are o zi proastă, sufletul ei se retrage în Maramureș, printre brazii de 40 de metri și drujbele care învârt mantre la 12.000 de rotații pe minut. Nu știm exact în care poiană stă sufletul planetei, dar e probabil lângă o stână cu semnal slab — ca să nu-l găsească globaliștii.

Fiecare copac din România este un canal al energiei cosmice.

Unii ar spune că e doar un fag sau un stejar, dar nu! În realitate, fiecare trunchi este o coloană vertebrală a Universului, conectată la sursa divină. Când tai un copac, undeva o stea se stinge. Când plantezi unul, un înger își face update de firmware.
Și totuși, nimic nu captează mai bine energia cosmică decât un brad împodobit cu beculețe Made in China.

Carpații nu sunt doar munți – sunt coloane care susțin sufletul planetei.

Absolut. Dacă Himalaya e acoperișul lumii, Carpații sunt fundația spirituală. De fapt, între Omu și Ceahlău există o rețea subterană de cabluri energetice prin care curge Lumină pură daco-getică™.
Se spune că, dacă dai cu piciorul într-o piatră la Babele, undele se simt până în Orion — de unde, probabil, vine și inspirația autorului acestor revelații.

Carpații sunt portaluri către alte dimensiuni.

Desigur! Călătorii spirituali din toată lumea vin să mediteze pe platoul Bucegi, în speranța că vor trece prin portalul spre o dimensiune mai curată — sau măcar spre Sinaia, fără ambuteiaje.
Acolo, între Sfinx și Babele, vibrația pământului e atât de puternică încât și dronele intră în rezonanță. Nu e magie, e doar fizică cuantică… spusă cu accent oltenesc.

Pădurile din Carpați sunt ultimul refugiu al purității spirituale pe Pământ.

E adevărat că acolo nu se aude zgomotul lumii moderne. Se aud doar greierii, ciocănitorile și, din când în când, câte un parlamentar în campanie, care urcă pe jos 300 de metri și declară: „Simt energia locului!”
Puritatea spirituală se manifestă mai ales când găsești semnal doar dacă ridici telefonul pe vârf de munte și spui o rugăciune către Orange.

Fiecare stâncă din Carpați poartă energia strămoșilor noștri.

Exact! Mai ales cele cu graffiti și nume de îndrăgostiți, care păstrează vibrația ancestrală a generației TikTok. Unele stânci vibrează mai tare în funcție de zodie, altele doar dacă le atingi cu mâna stângă în post negru.
Așa s-au descoperit, probabil, „tunelurile dacice” — adică niște găuri în stâncă interpretate cu multă fantezie și foarte puțină geologie.

Munții României sunt cheia echilibrului energetic al planetei.”

Da, planeta însăși funcționează ca un imens UPS cosmic, iar Carpații sunt priza de împământare. Dacă dispare un copac, scade tensiunea la nivel global. Dacă tai o pădure întreagă, Mercur retrogradează instant.
Unii spun că de asta se strică frecvent și rețelele de electricitate — pentru că nimeni n-a plătit factura spirituală.

Pădurile Carpaților sunt martorii eterni ai rădăcinilor spirituale ale umanității.

Și, sincer, merită decorați pentru răbdare. De mii de ani asistă la toate experimentele omenirii, de la vânătoarea cu sulița la discursurile ezoterice despre „ADN-ul vibrațional al dacilor”.
Dacă ar putea vorbi, brazii ar spune: „Da, am fost acolo. Și am auzit tot. Inclusiv când ați zis că suntem antene divine.”

Aşadar, Carpații, în viziunea Maestrului, nu sunt doar munți. Sunt coloane energetice de susținere ale creației, sisteme de recepție pentru rugăciuni, turnuri de control pentru îngeri și, uneori, fundal de selfie pentru inițiați.
Ei sunt acolo, nemișcați, de milioane de ani, veghind asupra noastră cu înțelepciunea granitului și răbdarea mușchiului care crește pe el.

Și astfel, privind Carpații în lumina lor cosmică, înțelegem că nu avem de-a face doar cu niște simple formațiuni geologice, ci cu niște turnuri de control ale divinității, care transmit zilnic către Univers vibrația specific românească – un amestec de dor, mămăligă și revelație.
De aici, din aceste antene naturale, pleacă toate frecvențele ce țin planeta în echilibru: de la undele de dragoste ale dacilor, până la semnalele spirituale care alimentează galaxiile vecine.

Dar povestea nu se încheie aici. Pentru că, după munți și păduri, după sat și apă vie, urmează ceea ce Profetul însuși numește Marea trezire a neamului – momentul când România își va dezvălui adevărata menire cosmică.

Așadar, pregătiți-vă sufletele, reglați-vă vibrațiile și aprindeți becurile spirituale: în următorul episod, care va fi ultimul, vom asista la „Renașterea luminii din România: Mântuirea planetei prin neamul dacic.