Cu Dumnezeu în gură – despre ipocrizia, minciuna și manipularea credinței în politică și societate
M-am trezit cu o întrebare în minte, ce poți spune despre un politician, un popă, dar și despre un lucrător sexual?
La o simplă privire, putem observa câteva elemente comune celor trei meserii:
Cer plata înainte, făcând promisiuni deșarte;
Mimează, cu Dumnezeu în gură;
După ce-i plătești, te trezești și f***t și cu banii luați;
Vorbesc despre valori, principii, certați fiind cu demnitatea;
În ciuda a ceea ce afirmă, cei mai corecți fiind lucrătorii sexuali, ei oferind totuși ceva în schimb.
Mă uit la unii, unii dintre cei care umblă zi și noapte cu Dumnezeu în gură și nu pot să nu mă gândesc că, dacă Dumnezeu ar exista și ar fi așa cum e descris, ei n-ar fi primii pe care i-ar fute-n gură.
De la popi care fac politică, al de ministru’ I-M Boloș sau C Terheș, până la ‘telectualii creștini care l-au pupat în băs pe tovarășul turnător Petrov și susțin mișcări politice odioase, finanțate de organizații religioase din SUA precum ,,Familia Tradițională” și ,,Mișcarea Pro-Viață”, la Mihail Neamțu, au demonstrat continuu faptul că nu dau doi bani pe virtuțile pe care le urlă continuu. Căcându-se pe demnitate, umblă cu Dumnezeu în gură să-i păcălească iar pe naivii alegători de bună credință.
Se spune că fiecare om are un Dumnezeu în care crede, cu excepția unora dintre noi. Unii Îl simt în liniștea rugăciunii, alții în faptele bune făcute fără așteptarea unei răsplăți. Dar există și o altă categorie – cei care umblă cu Dumnezeu în gură, dar niciodată în suflet. Ei rostesc numele divinității nu pentru a se apropia de lumină, ci pentru a orbi lumea cu ea. Sunt politicienii, predicatorii și moraliștii de ocazie care folosesc credința ca instrument de putere, ca decor de imagine, ca scut în spatele căruia își ascund meschinăria.
„Cu Dumnezeu în gură” a devenit un soi de lozincă națională. Se rostogolește prin discursuri, se împletește în campanii electorale, se strecoară în legi și declarații. De la politicieni care se fotografiază cu sfinți, până la predicatori care dau lecții de morală în timp ce trăiesc în lux, totul pare o piesă de teatru cu un singur scop: credibilitatea mimată. Căci nimic nu prinde mai bine la popor decât imaginea celui evlavios. Iar acești oameni știu să joace acest rol cu talent.
Politicianul cu Dumnezeu în gură
De altfel, cea mai jegoasă dintre manipulările pe care le exercită oamenii politici îmi pare a fi aceea în care ei pozează în fețe pioase, uși de biserică, umblând cu Dumnezeu în gură și vizitând biserici, plătind popi să le facă o campanie fățișă.
Această practică jegoasă are priză la public și din cauza faptului că oamenii au tendința de a-i considera a fi oameni buni, corecți, onești și cinstiți pe toți cei pe care-i văd umblând prin biserici și cu Dumnezeu în gură, fapt pe care jegurile astea îl știu și-l folosesc fără scrupule.
Oamenii sunt naivi și aleg să simpatizeze astfel de personaje, personaje care sunt cât se poate de departe de acel Dumnezeu, în sinea lor. Fapt pe care l-a speculat până și incultul de Gigi Becali sau dihania politică Diana Șoșoacă, laolaltă cu toate nevertebratele de prin politică. Așa se explică faptul că astfel de inși slinoși ajung să facă politică, să ne fure prezentul și viitorul, pe al nostru și pe al urmașilor urmașilor noștri.
Politicianul cu Dumnezeu în gură este o specie aparte. Îl vezi la fiecare sărbătoare religioasă, fluturând o lumânare cu ochii umezi de emoție calculată. Când se apropie alegerile, își amintește brusc de biserici, de credință și de popor. Se filmează făcând cruce, donează pentru o icoană, citează versete din Biblie și promite „să apere valorile tradiționale”. Dar imediat ce se sting reflectoarele, revin contractele, interesele, combinațiile.
Cu Dumnezeu în gură, politicianul își construiește imaginea de „om bun”, sperând că poporul va confunda gestul religios cu moralitatea. În realitate, totul e strategie de campanie. În timp ce omul simplu merge la biserică pentru a-și găsi liniștea, politicianul merge acolo pentru a-și găsi voturile.
Această falsă pioșenie a devenit un instrument eficient de manipulare. Religia, care ar trebui să fie spațiul iubirii și al compasiunii, devine un mijloc de control și divizare. Când spui „Cu Dumnezeu în gură”, dar în fapt îți pasă doar de funcție, faci din credință o marfă politică.
Predicatorul cu Dumnezeu în gură
Predicatorul cu Dumnezeu în gură nu este neapărat un slujitor al bisericii, ci oricine predică moralitatea, fără să o practice. Îl recunoști după tonul superior, după siguranța cu care îți spune ce e bine și ce e rău, după felul în care îți citează Scriptura, în timp ce te judecă.
Adevărata credință nu are nevoie de spectacol. Dar pentru unii, credința devine o scenă. Îmbracă hainele smereniei doar când sunt priviți. Vorbesc despre iubire, dar condamnă. Vorbesc despre iertare, dar nu iartă. Vorbesc despre Dumnezeu, dar nu-L ascultă. Cu Dumnezeu în gură, acești oameni nu aduc lumină, ci doar zgomot.
Și poate că nimic nu e mai periculos decât acea credință mimată care impune frică în loc de înțelegere. Când religia devine unealtă de control, se pierde sensul ei profund. Iar când oamenii o urmează orbește pe gura altora, nu mai e credință – e supunere.
Moralismul de paradă și falsa virtute
Cu Dumnezeu în gură, mulți se grăbesc să dea lecții despre „familia tradițională”, „morala creștină” sau „valorile eterne”. Dar în spatele acestor cuvinte pompoase se ascund adesea frica de schimbare, lipsa empatiei și nevoia de a domina.
Să vorbești despre iubirea de aproape și, în același timp, să respingi oamenii diferiți de tine – asta e ipocrizie pură. Să te declari apărător al vieții, dar să ignori suferința celor care trăiesc în sărăcie, e tot o formă de falsă credință. Cu Dumnezeu în gură, dar cu inima închisă, acești oameni construiesc ziduri, nu punți.
Adevărata moralitate nu are nevoie de afișaj public. Nu se măsoară în rugăciuni televizate sau în postări pioase pe rețelele sociale. Ea se vede în gesturile mici, în respectul față de celălalt, în tăcerea cu care faci bine fără să aștepți aplauze.
Dar, din păcate, societatea de azi prețuiește mai mult spectacolul decât sinceritatea. De aceea, cel care umblă cu Dumnezeu în gură are mereu succes: vorbește mult, promite tot, oferă nimic.
Ipocrizia colectivă
Cu Dumnezeu în gură, o parte a societății își justifică intoleranța. În numele religiei, se judecă, se exclude, se condamnă. Se luptă împotriva unor oameni care nu înțeleg altfel iubirea, împotriva femeilor care vor libertatea de a alege, împotriva celor care gândesc altfel.
Dar Dumnezeu, oricine ar fi El, nu e un arbitru al urii. Nicio credință autentică nu cere război între oameni. Cei care se bat cu pumnul în piept strigând „credință, familie, morală” adesea uită că prima poruncă a oricărei religii este iubirea.
Când vorbești cu Dumnezeu în gură, dar urăști în suflet, îți transformi credința într-o armă. Și istoria e plină de momente în care astfel de arme au distrus popoare. În loc să aducă pace, au adus teroare. În loc de iubire – dogmă. În loc de speranță – frică.
Cu Dumnezeu în gură – paradoxul național
România e o țară unde poți vedea biserici la fiecare colț de stradă și, totuși, o lipsă cronică de empatie. Unde oamenii jură pe cruce, dar fură fără rușine. Unde fiecare politică e presărată cu rugăciuni, dar golită de morală.
Cu Dumnezeu în gură, oamenii fac afaceri murdare, încheie contracte dubioase, cer mită, dau mită, mint, manipulează. Dar înainte de orice pas greșit, se închină. E un gest reflex, un fel de amuletă împotriva propriei conștiințe. Ca și cum o cruce făcută în grabă ar șterge tot păcatul.
Această contradicție națională ar putea fi studiată la psihologie socială. Credința autentică există, fără îndoială. Dar în mulți s-a transformat în decor cultural, în tradiție mecanică, în reflex fără sens. Când spui „Cu Dumnezeu în gură”, dar nu te uiți în jur să vezi chipul lui în cel de lângă tine, pierzi esența.
Credința adevărată nu are nevoie de reclamă
Cei care trăiesc cu Dumnezeu în suflet nu simt nevoia să vorbească necontenit despre El. Îl lasă să se vadă în faptele lor. În bunătate, în modestie, în iertare. Ei nu au nevoie să-și etaleze credința pe bannere electorale sau pe panouri publicitare.
În schimb, cei care umblă cu Dumnezeu în gură au nevoie de public, de aplauze, de adeziune. Fără spectatori, credința lor se ofilește. De aceea o tot afișează. Nu pentru că ar fi mare, ci pentru că e fragilă.
Când credința devine instrument politic
Cu Dumnezeu în gură, politicienii au reușit să transforme religia într-un vector electoral. Bisericile devin spații de campanie, iar rugăciunile – discursuri. Promisiunea mântuirii se amestecă cu promisiunea locurilor de muncă, iar voturile se câștigă cu binecuvântări.
Aceasta este, poate, cea mai subtilă formă de corupție morală: exploatarea credinței sincere a oamenilor pentru scopuri de putere.
Când religia intră în politică, niciuna nu mai rămâne curată. Politica devine fariseică, iar credința – ideologică. Iar cei care le amestecă umblă, inevitabil, cu Dumnezeu în gură, dar cu interesele în buzunar.
Cu Dumnezeu în gură – oglinda societății
Fiecare dintre noi a întâlnit oameni care invocă numele divinității pentru orice. Pentru un eșec, pentru o decizie, pentru a judeca pe altul. Uneori chiar și pentru a-și justifica răutatea.
Când nu mai avem argumente raționale, apelăm la divin. „Așa a vrut Dumnezeu.” „Așa e normal.” „Așa scrie.” Dar adevărul este că, de multe ori, nu Dumnezeu vorbește prin noi, ci frica, ignoranța sau dorința de a controla.
„Cu Dumnezeu în gură” nu e doar despre ipocrizia politicienilor sau a clerului, ci despre ipocrizia noastră colectivă. Despre cum folosim divinitatea ca scuză pentru lipsa noastră de umanitate.
O invitație la sinceritate
A trăi cu Dumnezeu în suflet e mai greu decât a-L purta în gură. Înseamnă să te uiți în oglindă și să-ți vezi propriile greșeli. Să recunoști că nu ești superior nimănui. Să încerci, măcar o dată, să asculți înainte să condamni.
Dumnezeu, dacă există, nu stă în fraze pompoase, nici în lozinci, nici în sloganuri. El e în bunătate, în empatie, în gestul de a ridica pe cineva căzut. A-L invoca fără a-L trăi e ca și cum ai lăuda iubirea fără să iubești.
Cu Dumnezeu în gură…
Cu Dumnezeu în gură, dar fără el în inimă – așa trăiesc mulți. Și din cauza asta ne afundăm într-o lume în care aparența contează mai mult decât esența.
Credința nu e despre imagine, ci despre asumare. Nu e despre vorbe, ci despre fapte. Nu e despre a arăta cât de pur ești, ci despre a recunoaște cât de imperfect ești și a încerca să devii mai bun.
Dacă am tăcea mai mult și am face mai mult, poate că am redescoperi sensul credinței. Până atunci, rămânem o țară în care fiecare e Cu Dumnezeu în gură, dar prea puțini Îl au în suflet.
Cu Dumnezeu în gură, susținătorii mișcării ,,Pro-Viață” se opun dreptului femeii de a alege în ceea ce privește sarcina pe care o poartă, neținând cont de cauzele sarcinilor nedorite, de viața femeilor și nici de viața copiilor nedoriți.
În acest sens, România poate servi tuturor drept exemplu negativ, prin ceea ce au făcut comuniștii, atunci când au interzis avortul, decizie care s-a soldat cu numeroase morți și traume în rândul femeilor care au fost nevoite să avorteze pe ascuns, în condiții improprii, precum și de numărul mare de copii abandonați în centrele de plasament, copii de viața cărora nu i-a mai păsat nimănui.
Aceste două mișcări sunt susținute de organizații religioase din SUA, organizații care calcă totul în picioare, în demersul lor de a câștiga adepți și de a înființa partide politice și a accede la guvernare pe oriunde mișcările lor au priză la cretini.
Acestora nu le pasă de viața nimănui, umblând cu Dumnezeu în gură, nici de iubirea de aproape, nici de viață, nici de vreun Dumnezeu.
Printre adepții lor, cu capetele pline de baliverne, precum intelectualul creștin Mihail Neamțu, nu vezi vreunul care să militeze pentru viață, pentru dreptul omului de a alege ce să facă cu propria-i viață.
Ei se opun căsătoriei între persoane de același sex, precum și posibilității acestora de a înfia copii abandonați în centrele de plasament, dar n-am văzut niciunul dintre aceștia să militeze pentru adopția acelor copii, nu mai zic să adopte ei, prin asta demonstrând că nu le pasă.
Ei se opun dreptului femeii de a alege în privința sarcinii sale, neținând cont de faptul că sarcina respectivă ar fi putut surveni de pe urma unor violuri, în rândul fetelor minore, din cauza lipsei de educație sexuală sau diverse alte situații neplăcute, precum nici de posibilele complicații din timpul sarcinii și nici de ce se va întâmpla cu toți acei copii nedoriți care s-ar putea naște din cauza interzicerii avortului.
Tot aceștia se opun introducerii educației sexuale în școli, crezând, în prostia lor, că aceasta ar presupune riscul de a-i transforma pe copii în homosexuali și a-i învața pornografie. Când, de fapt, educația sexuală ar putea fi una dintre soluțiile care să contribuie substanțial la scăderea incidenței violurilor, scăderea incidenței transmiterii bolilor venerice, a sarcinilor nedorite, precum și a numărului de copii abandonați în centrele de plasament.
Cu Dumnezeu în gură, toate aceste jeguri ordinare își urmăresc doar propriile scopuri meschine, călcând în picioare toate principiile și valorile morale pe care le poartă-n gură.
