joi, decembrie 18, 2025
Newsletter
BLOG
Acasă Blog Pagina 9

Arome, aluzii și inteligență

Preafericitul Cornelius
-
0
Arome, aluzii și inteligență

Într-o lume în care totul pare grăbit, superficial și previzibil, există încă o categorie de oameni care nu se lasă seduși de aparențe, ci de profunzime. Sapiosexualii – cei pentru care inteligența este cel mai puternic afrodisiac – transformă fiecare conversație într-un dans și fiecare întâlnire într-un preludiu psihologic. Dar ce se întâmplă când această atracție intelectuală se combină cu… arta culinară?

El și ea. Doi oameni care nu se grăbesc. Se observă, se analizează, se provoacă prin cuvinte, priviri și pauze bine calculate. Dar în seara aceasta, invitația la cină nu este doar despre mâncare – este despre sugestie, creativitate și un strop de umor fin.

El intră în bucătăria ei și găsește farfuria pregătită: un cârnat bine rumenit, două bucăți de castraveți murați așezați într-un mod care nu lasă loc de interpretări nevinovate și o porție generoasă de maioneză poziționată strategic. Ridică o sprânceană și zâmbește. Ea, din cealaltă parte a mesei, îi răspunde cu o privire provocatoare și un citat:
„Esența dorinței e fantezia. Și ce e imaginația, dacă nu inteligență în formă pură?”

Acesta nu e un joc vulgar. Este o scenă regizată cu grijă, o introducere ludică într-un preludiu intelectual și senzorial. Mâncarea, așezată cu intenție, devine parte din conversație. Fiecare element are un rol: forma, culoarea, textura. Totul este calculat să trezească nu doar pofta, ci și gândul.

Discută despre simboluri și semnificații, despre cum un simplu cârnat devine pretext pentru a explora limbajul aluziilor. El aduce în discuție semiotica – știința semnelor – și cum obiectele capătă sensuri în funcție de context. Ea completează cu referințe din arta contemporană și felul în care banalul devine erotic prin compoziție și intenție.

Așa începe cina. Cu râsete, teorii și mult subtext. Brânza topită devine metaforă pentru dorințele care se scurg lent, nestingherite. Un pahar de vin – o invitație la abandon controlat. Castraveții – simboluri ale masculinității brute, contrapuse rafinamentului cu care ea rupe bucăți dintr-o focaccia cu rozmarin.

Acesta este preludiul lor: unul în care erotismul nu ține de piele, ci de creier. Unde atingerea nu e fizică, ci lingvistică. Unde fiecare aluzie este o mângâiere și fiecare replică, o atingere subtilă.

După desert – un tiramisu „pictat” cu cacao într-un model ce aduce aminte de formele corpului uman – el îi spune: „Preludiul e deja consumat. Ce urmează acum nu mai e despre mâncare, ci despre digestie lentă… a celor trăite.”

Într-o lume obsedată de viteză, acest tip de conexiune pare o raritate. Dar pentru cei ca ei, sapiosexualii, preludiul nu înseamnă un simplu pas către sex. Înseamnă construcție, anticipație, dialog. Înseamnă o cină care se transformă într-un eseu despre dorință, o farfurie care devine o glumă inteligentă, o glumă care devine fantezie.

Erotismul culinar este mai mult decât o joacă cu forme. Este o formă de comunicare profundă pentru cei care știu să observe, să înțeleagă și să se bucure de subtilități. O farfurie ca cea din imagine nu este doar amuzantă, ci și un test: râzi doar, sau îți activează ceva mai profund?

Pentru sapiosexualii adevărați, orice poate deveni preludiu – dacă e servit cu inteligență.

Evanghelia după Călin Georgescu (V)

Nicolae Coman
-
0
Evanghelia după Călin Georgescu (V)

Iată că am ajuns la episodul V din „Evanghelia după Călin Georgescu”, unul dintre cele mai „vibrante” din toată seria, pentru că atinge tema supremă: Carpații – Coloanele Universului și Antenele lui Dumnezeu.
Iată textul complet, în stil ironico-satiric, cu un echilibru între lirism cosmic și umor geografic:

Episodul V – Carpații: Coloanele Universului și Antenele lui Dumnezeu

Motto: „Dacă pui urechea pe un molid din Carpați, poți auzi ecoul Creației — sau, dacă e sâmbătă, un drujbist în acțiune.”

După ce am coborât în satul românesc și am descifrat sensurile cosmice ale fântânii și prispei, e timpul să urcăm. Sus. Foarte sus. În munți.
Dar nu în orice munți — ci în Carpații cei sacri, despre care ni se spune că sunt mai mult decât stânci și brazi: sunt coloane de susținere ale Universului, antene divine și routere energetice cu semnal plin chiar și fără 5G.

„Pădurile virgine ale României sunt sanctuarele unde se ascunde sufletul planetei.”

Evident. Când planeta are o zi proastă, sufletul ei se retrage în Maramureș, printre brazii de 40 de metri și drujbele care învârt mantre la 12.000 de rotații pe minut. Nu știm exact în care poiană stă sufletul planetei, dar e probabil lângă o stână cu semnal slab — ca să nu-l găsească globaliștii.

„Fiecare copac din România este un canal al energiei cosmice.”

Unii ar spune că e doar un fag sau un stejar, dar nu! În realitate, fiecare trunchi este o coloană vertebrală a Universului, conectată la sursa divină. Când tai un copac, undeva o stea se stinge. Când plantezi unul, un înger își face update de firmware.
Și totuși, nimic nu captează mai bine energia cosmică decât un brad împodobit cu beculețe Made in China.

„Carpații nu sunt doar munți – sunt coloane care susțin sufletul planetei.”

Absolut. Dacă Himalaya e acoperișul lumii, Carpații sunt fundația spirituală. De fapt, între Omu și Ceahlău există o rețea subterană de cabluri energetice prin care curge Lumină pură daco-getică™.
Se spune că, dacă dai cu piciorul într-o piatră la Babele, undele se simt până în Orion — de unde, probabil, vine și inspirația autorului acestor revelații.

„Carpații sunt portaluri către alte dimensiuni.”

Desigur! Călătorii spirituali din toată lumea vin să mediteze pe platoul Bucegi, în speranța că vor trece prin portalul spre o dimensiune mai curată — sau măcar spre Sinaia, fără ambuteiaje.
Acolo, între Sfinx și Babele, vibrația pământului e atât de puternică încât și dronele intră în rezonanță. Nu e magie, e doar fizică cuantică… spusă cu accent oltenesc.

„Pădurile din Carpați sunt ultimul refugiu al purității spirituale pe Pământ.”

E adevărat că acolo nu se aude zgomotul lumii moderne. Se aud doar greierii, ciocănitorile și, din când în când, câte un parlamentar în campanie, care urcă pe jos 300 de metri și declară: „Simt energia locului!”
Puritatea spirituală se manifestă mai ales când găsești semnal doar dacă ridici telefonul pe vârf de munte și spui o rugăciune către Orange.

„Fiecare stâncă din Carpați poartă energia strămoșilor noștri.”

Exact! Mai ales cele cu graffiti și nume de îndrăgostiți, care păstrează vibrația ancestrală a generației TikTok. Unele stânci vibrează mai tare în funcție de zodie, altele doar dacă le atingi cu mâna stângă în post negru.
Așa s-au descoperit, probabil, „tunelurile dacice” — adică niște găuri în stâncă interpretate cu multă fantezie și foarte puțină geologie.

„Munții României sunt cheia echilibrului energetic al planetei.”

Da, planeta însăși funcționează ca un imens UPS cosmic, iar Carpații sunt priza de împământare. Dacă dispare un copac, scade tensiunea la nivel global. Dacă tai o pădure întreagă, Mercur retrogradează instant.
Unii spun că de asta se strică frecvent și rețelele de electricitate — pentru că nimeni n-a plătit factura spirituală.

„Pădurile Carpaților sunt martorii eterni ai rădăcinilor spirituale ale umanității.”

Și, sincer, merită decorați pentru răbdare. De mii de ani asistă la toate experimentele omenirii, de la vânătoarea cu sulița la discursurile ezoterice despre „ADN-ul vibrațional al dacilor”.
Dacă ar putea vorbi, brazii ar spune: „Da, am fost acolo. Și am auzit tot. Inclusiv când ați zis că suntem antene divine.”

Aşadar, Carpații, în viziunea Maestrului, nu sunt doar munți. Sunt coloane energetice de susținere ale creației, sisteme de recepție pentru rugăciuni, turnuri de control pentru îngeri și, uneori, fundal de selfie pentru inițiați.
Ei sunt acolo, nemișcați, de milioane de ani, veghind asupra noastră cu înțelepciunea granitului și răbdarea mușchiului care crește pe el.

Și astfel, privind Carpații în lumina lor cosmică, înțelegem că nu avem de-a face doar cu niște simple formațiuni geologice, ci cu niște turnuri de control ale divinității, care transmit zilnic către Univers vibrația specific românească – un amestec de dor, mămăligă și revelație.
De aici, din aceste antene naturale, pleacă toate frecvențele ce țin planeta în echilibru: de la undele de dragoste ale dacilor, până la semnalele spirituale care alimentează galaxiile vecine.

Dar povestea nu se încheie aici. Pentru că, după munți și păduri, după sat și apă vie, urmează ceea ce Profetul însuși numește „Marea trezire a neamului” – momentul când România își va dezvălui adevărata menire cosmică.

Așadar, pregătiți-vă sufletele, reglați-vă vibrațiile și aprindeți becurile spirituale: în următorul episod, care va fi ultimul, vom asista la „Renașterea luminii din România: Mântuirea planetei prin neamul dacic.”

Catedrala Opiniei Neamului

Nicolae Coman
-
0
Catedrala Opiniei Neamului

Credința nu se clădește cu macarale și nu se sfințește cu bani publici

„Catedrala Mântuirii Neamului” ar fi trebuit să fie simbolul unității, dar a devenit monumentul unei despărțiri – între cei care cred cu sufletul și cei care cred în sfințenia profitului.

Într-o Românie în care spitalele ard și copiii învață în frig, am zidit o catedrală de 270 de milioane de euro, ca să ne convingem că suntem un popor credincios.

Următoarele rânduri nu sunt doar o colecție de comentarii, ci o cronică a dezamăgirii și a umorului amar – singura formă de rugăciune care ne-a mai rămas.

„Catedrala Mântuirii Neamului n-a fost construită pentru mântuire, ci pentru imagine. O imagine aurită, cu cupole poleite și cu o umbră grea care acoperă, simbolic, tot ceea ce România n-a fost în stare să clădească: spitale, școli, drumuri. Și totuși, la televizor vedem altceva — valuri de „credincioși” aduși cu autocarele, fluturând icoane și ștergându-și sudoarea în numele unei credințe care, paradoxal, se confundă tot mai mult cu comerțul.”

„Catedrala Mântuirii Neamului e de fapt sora mai mică a Casei Poporului — au același ADN: beton armat, orgoliu și lipsă de proporție. Diferența e doar în retorică: una s-a ridicat în numele poporului, cealaltă în numele lui Dumnezeu, dar ambele au fost construite cu banii acelorași contribuabili care n-au fost întrebați nimic.

Pe mine nu mă deranjează că există o catedrală — mă deranjează că am făcut-o uriașă, de parcă mântuirea s-ar măsura în metri cubi și kilograme de aur. A devenit un muzeu al vanității colective, un monument dedicat cultului propriei noastre grandori. Dacă tot e să fie o catedrală, măcar să fi fost o catedrală a smereniei.”

„Problema este că în timp ce Romania a ridicat aceasta catedrală, românii au murit cu zile pentru că nu existau bani pentru un transplant sau un tratament mai scump în alte țări. Nu este despre spitale vs. catedrale, nu a fost niciodată, este despre priorități. Pentru unul că mine, viața are prioritate, pentru că este unica și nu așteaptă, în timp ce catedrala ar fi putut să aștepte și 100 de ani.”

„Îmi imaginez la liturghia de Crăciun când Daniel face o predică despre cât de umil este Iisus că s-a născut în iesle, în timp ce el poartă haine de aur şi stă într-un palat placat cu marmură şi aur.”

„O toaletă publică este de o mie de ori mai uitilă decât rahatul ăsta. Toaleta te ajută să te ușurezi. Asta la ce ajută? La nimic. Falnici popi cu cuibare de aur în cap se îndoapă acum… Și noi murim tot proști….”

„La câți turiști (și religioși) adună Italia și Spania … catedrala mântuirii de turiși va aduna doar de la buget să întrețină și să plătească utilități lună de lună. O presiune pe bugetul de stat și al Bucureștiului de coșmar. Doar o firmă, să șteargă praful lunar rade bugetul unui liceu.”

„La cât aur s-a pus pe pereți, dacă mai pică rețeaua electrică, putem folosi Catedrala ca lanternă. Reflectă lumina prostiei naționale la 360°.”

„Mântuirea Neamului? Mai degrabă Mântuirea Contractelor. La câtă evlavie s-a turnat în betonul ăla, e clar: Dumnezeu lucrează prin licitații.”

„Dacă ne rugăm suficient de tare în Catedrala asta, poate ne apare și un spital în vis. Eventual tot pictat.”

„E un proiect sustenabil: produce constant tămâie, bani și autosuficiență. Zero emisii de gândire critică.”

„Biserica e ca o corporație de stat: profit spiritual, cheltuieli publice. Singura diferență e că acolo nu există audit, doar ‘amin’.”

„Ne mântuim, dar pe rând. Cei bogați la etajul 1, săracii la subsol. Că așa e și cu credința: în rate și pe categorii sociale.”

„Să ne închinăm! Nu la Dumnezeu, ci la performanța noastră de a transforma fondurile publice în icoane cu randament electoral.”

„Dacă Hristos ar veni azi, l-ar opri la poarta Catedralei să-i ceară ecuson și donație minimă de 10 lei la intrare.”

„Ne plângem că n-avem școli și spitale, dar avem Catedrala. Perfect: când te îmbolnăvești, te rogi; când mori, ai unde fi înmormântat cu fast. Sistem complet.”

„România: țara unde sfințim pereții, dar uităm să educăm mințile. Poate la următoarea inaugurare vine și rațiunea, cu colivă.”

„Eu aștept Catedrala Versiunea 3.0 – cu POS contactless la lumânări și aplicație de spovedanie online. ‘Păcatele dumneavoastră au fost procesate cu succes.’”

„Catedrala Mântuirii Neamului… și Decăderii Inteligenței. Arată superb în poze cu drona, păcat că nu se vede și rușinea de la înălțime.”

„E liniștitor să știi că, dacă mori din cauza lipsei de spitale, măcar vei avea o catedrală uriașă în care să-ți fie oficiată slujba.”

„Cine are nevoie de autostrăzi când putem ajunge la cer pe scările Catedralei? Atenție, totuși, liftul nu merge fără binecuvântare.”

„BOR: ‘Fericiți cei săraci cu duhul, căci vor dona fără chitanță.’”

„România a devenit o biserică mare cu o țară mică în jurul ei. Iar fiecare cruce nouă marchează un spital care n-a mai fost construit.”

„Întreb pentru un prieten: dacă mă mântuiesc din bani publici, primesc și chitanță fiscală la Judecata de Apoi?”

„Mi-ar plăcea să văd un miracol autentic: un politician care refuză o poză la sfințire și merge, în schimb, să viziteze un spital fără acoperiș.”

„Catedrala – singurul loc unde poți simți prezența Domnului… prin absența bunului-simț.”

„E fascinant cum un popor care nu-și permite medicamente își permite o catedrală. Cred că am trecut de stadiul de credincioși – suntem deja investitori în paradis.”

„Am trăit să o văd și pe asta: România, țara unde totul se termină cu ‘am trăit să o văd și pe asta’. Măcar avem tradiție în dezamăgiri.”

„‘Catedrala era necesară încă de la Unire’ — da, pentru că altfel n-avea Dumnezeu unde să țină ședințele cu Sfatul Țării, nu?”

„Îmi place cum 96% dintre români sunt credincioși și tot 96% înjură în trafic. Mântuirea vine cu semnal sonor.”

„Catedrala e urâtă ca moartea, dar moartea măcar are sens arhitectural: e inevitabilă și egalitară.”

„Da, sigur, ateii sunt un cult. Diferența e că la noi cotizația e voluntară și nu se face prin bugetul de stat.”

„Mă bucur că serviciile secrete au încercat să stârnească zâzanie. Într-o țară care se ceartă singură, trebuia să se simtă și ele utile.”

„Când zice cineva că Catedrala e urâtă, dar ‘necesară’, e ca și cum ai spune că o durere de măsea e spirituală.”

„Mi-a plăcut partea cu ‘calul de bătaie al serviciilor’. Așa e, doar că ăsta e un cal de aur, hrănit cu bani publici și sfințit la fiecare factură.”

„Catedrala Mântuirii Neamului seamănă cu un tort uriaș pe care l-au mâncat toți, dar au lăsat firimiturile poporului, să se mântuiască și el cu ceva dulce.”

„Între Casa Scânteii și Catedrala Neamului e doar o diferență de utilitate: una tipărea propagandă, cealaltă o pictează.”

„Frumos cum textul trece de la Le Corbusier la Putin în același paragraf. E ca o excursie arhitecturală prin iadul ideologic.”

„‘Sunt ortodox, chiar dacă sunt sectant.’ – România, locul unde contradicțiile se sfințesc înainte de a fi rostite.”

„Biserica Armatei Roșii are mozaicuri cu Putin, a noastră are mozaicuri cu conturi offshore. Fiecare popor își pictează sfinții după buget.”

„Măcar autorul a recunoscut că Domnul lucrează pe căi ascunse. Aparent, una dintre ele e prin comisia de licitații.”

„Ce frumos că s-a terminat! Acum putem trece liniștiți la următorul proiect inutil. Propun ‘Catedrala Înțelegerii Zero’. Motto: Doamne, iartă-ne, că nu știm ce finanțăm.”

„Mi se pare genial cum se tot spune că Catedrala ‘nu exprimă nimic’. Poate de-aia e cea mai fidelă reprezentare a României.”

„Adevărata mântuire a neamului ar fi să terminăm o dată o autostradă. Cu tămâie, dacă trebuie.”

„Am înlocuit dictatura cu ‘preafericirea’. Aceeași arhitectură a ego-ului, doar cu alt tip de tămâie.”

„Casă a Poporului, Catedrala Neamului… Așteptăm și Gara Lui Dumnezeu, să putem pleca definitiv din kitsch-ul ăsta național.”

„Catedrala Mântuirii Neamului e dovada că românii pot construi ceva măreț — doar dacă e complet inutil.”

„Aur, marmură, mozaic Murano… Practic, un mall al credinței, doar că în loc de oferte ai indulgențe cu reducere de suflet.”

„Dumnezeu probabil și-a luat bilet low-cost să plece în altă țară. Aici sfințim tot, mai puțin bunul-simț.”

„La cât de mare e Catedrala, sigur are și un departament de Relații cu Divinitatea, cu program 9–17 și pauză de tămâie.”

„E frumos cum am evoluat: Ceaușescu voia o Casă a Poporului, acum avem o Casă a Popilor. Același beton, altă predică.”

„Lifturi spre cer, mozaicuri de Murano și clopot cu chipul patriarhului. Pare că Dumnezeu și-a deschis sucursală premium în București.”

„Mântuirea Neamului? Mai degrabă Monumentul Prostiei Persistente. Construit trainic, cu garanție pe secole.”

„E ironic cum Evanghelia vorbește despre modestie, iar noi am făcut un palat care strigă: Amin și aur!”

„Dacă intră Hristos în Catedrala aia, sigur o să întrebe: ‘Cine a semnat devizul lucrărilor?’”

„Clopotul gravat cu chipul patriarhului e genial. Nici Faraonii n-au avut atâta tupeu în a-și turna ego-ul în bronz.”

„Într-o țară fără autostrăzi, măcar avem o pistă verticală spre cer. Problema e că și acolo se circulă cu lumânarea.”

„Catedrala asta e ca un influencer religios: multă imagine, puțină substanță și un parteneriat plătit cu statul.”

„Ne-am rugat pentru spitale și școli, dar Dumnezeu a zis: ‘Nu, vă dau o catedrală uriașă. Să vă învățați minte!’”

„Nu știu ce e mai absurd – că am construit un templu al luxului în numele smereniei, sau că unii chiar cred că e ‘necesar’.”

„Când citești Evanghelia și apoi vezi Catedrala, ai senzația că BOR a instalat o versiune coruptă de creștinism.”

„În mod simbolic, Catedrala Mântuirii Neamului e perfectă: mare, scumpă, goală și plină de ecou.”

„Când a zis Iisus ‘pe această piatră voi zidi Biserica Mea’, nu cred că se referea la un proiect de infrastructură de 300 milioane euro.”

„Dumnezeu nu mai răsplătește în ascuns. Acum are contract cu televiziunea națională și transmisie HD.”

Aceste comentarii nu constituie blasfemie, ci luciditate. Nu sunt ură, ci dezamăgirea unui popor care încă mai speră că poate exista credință fără afacere, și sfințenie fără lux. Poate că într-o zi, când zgomotul clopotului va obosi, vom începe să ne ascultăm mai bine unii pe alții. Atunci vom înțelege că „mântuirea neamului” nu se zidește în piatră, ci în oameni.

Femeia manipulatoare: arta subtilă a haosului cotidian

MBM - KritiQ
-
0
Femeia manipulatoare: arta subtilă a haosului cotidian

Descoperă cum femeia manipulatoare transformă viața într-un teatru absurd, unde tu ești mereu vinovatul, iar ea zâmbește nevinovat

Femeia manipulatoare: maestra tăcerii și a războiului nevăzut

Există femei zgomotoase, acelea care urlă tot ce nu au putut spune în copilărie. Există femei leneșe, acelea care transformă casa într-un muzeu al obiectelor abandonate. Și apoi există femeia manipulatoare, acea specie rară, letală și incredibil de subtilă, care nu doar că îți fură somnul, dar îți și sabotează încet toate certitudinile.

Cum să supraviețuiești unei femei zgomotoase? Cu dopuri în urechi. Unei femei leneșe? Cu răbdare sau cu Netflix. Dar unei femei manipulatoare? Asta presupune abilități diplomatice de nivel ONU, un psiholog personal la dispoziție și o doză sănătoasă de sarcasm autoaplicat.

Manipularea nu este inteligență – e magie neagră cu ruj

O femeie manipulatoare știe să verse un râu de lacrimi cu o grație teatrală care ar face invidioasă orice actriță de Oscar. Jură pe mormântul mamei ei: vei crede că e sinceră, că regretă, că vrea pace. Dar nu. Totul e perfect calculat.

Imaginează-ți scena: tu, obosit, după o zi lungă, întrebi simplu: „De ce ai trimis mesajul ăla?”
Ea răspunde cu un zâmbet angelic: „Îmi pare rău… poate nu am fost clară… poate am greșit.”
Tu simți vinovăția cum te lovește ca un trăsnet. În mintea ta, totul se transformă în „Am greșit eu, poate nu am știut să interpretez mesajul.”

Aceasta nu e inteligență. E lașitate dată cu ruj. Ea nu caută pace, ea caută putere, iar tu devii victima subtilă a unui război nevăzut.

Înșelatul nu e o greșeală – e un plan strategic

Dacă o femeie manipulatoare decide să înșele, nu e vorba despre o clipă de slăbiciune. Nu, nu. Este un plan meticulos, cu chat-uri șterse, mesaje ascunse, și „justificări” gata de utilizare.

Când adevărul iese la iveală, ea aplică metoda clasică de blame-shifting: tu ești vinovatul. „Nu m-ai ascultat”, „Nu mi-ai dat atenția necesară”, „El mă făcea să mă simt înțeleasă”. Tu stai acolo cu ochii cât cepele, încercând să înțelegi cum ai ajuns participant la un reality show psihologic.

Descoperi o conversație cu un fost coleg, aparent „nevinovată”. Ea te privește cu ochi de miel și spune: „Era doar un prieten… dar poate tu nu ai fost suficient de romantic.” Tu? Încerci să verifici calendarul să vezi dacă ai devenit oficial psihologul ei part-time.

Ea nu se ceartă – ea se poziționează

Cine urlă pierde. Cine se poziționează câștigă campionate. O femeie manipulatoare se așază frumos în postura de victimă și te face să-ți ceri scuze pentru lucrurile pe care, în realitate, le-a făcut ea.

Imaginează-ți scena: tu ai uitat să cumperi lapte. Ea: „Uite, iar ai uitat… dar nu e nimic, poate nu ai timp să gândești, să simți, să fii bărbat.” Tu te simți vinovat pentru că ai respirat prea mult aer în bucătărie.

Subtilitatea sabotează mai mult decât urletele. Ea plasează capcane care par inocente, dar fiecare mic gest devine în ochii ei dovada nefericirii tale.

Flirtul „inocent” – arma supremă

Fiecare femeie manipulatoare știe cum să folosească flirtul ca armă. Va zâmbi la terasă către un alt bărbat și te va privi cu aerul inocent al unui înger. Tu te simți ca un detectiv în halat alb, analizând fiecare mișcare, fiecare gest, încercând să-ți păstrezi sănătatea mintală.

Ea primește un mesaj de la un coleg de muncă. Răspunde după 5 minute cu „haha, ai dreptate”, apoi se uită la tine și spune: „E doar o glumă, dragă. Tu ești gelos?”
Tu? Te simți vinovat că respiri aerul greșit în apartament.

Consecințele sunt doar pentru tine

O femeie manipulatoare nu are rușine, cicatrici sau vinovăție. Ea justifică totul:

  • „Am înșelat pe fostul? A fost mutual.”

  • „Am ghost-uit pe tații copiilor? Erau toxici.”

  • „Am flirtat cu fostele iubiri? Sunt doar prieteni.”

Tu crezi că vei fi „specialul” care va schimba regulile? Greșit. Ești doar un participant la loteria ei psihologică, iar tu pierzi fără să fi știut că ai intrat în joc.

Angajamentul – doar un contract pe hârtie

Pentru o femeie manipulatoare, căsătoria nu e sacră. Este un contract pe care ea îl poate interpreta cum vrea. Poartă numele tău pentru acces, se angajează pentru imagine în societate și joacă rolul de soție devotată până apare „o oportunitate mai bună”.

Când nu mai servești scopurilor ei? Totul devine „creștere personală”, iar actele de divorț sunt doar o formalitate. Tu ai crezut că e pentru totdeauna. Ea a crezut că e doar o perioadă de test.

Leadership-ul în fața manipulatoarei – sport extrem

Dacă încerci să conduci, descoperi paradoxul fascinant: fiecare decizie este negociabilă, fiecare autoritate contestabilă. Ea jonglează cu slăbiciunile tale, te sabotează elegant, iar tu pleci înfrigurat, înfrânt și confuz.

Îi spui că vrei să cumperi o canapea nouă. Ea: „Dar dacă nu ne potrivim cu stilul camerei? Tu ești sigur că știi ce vrei?” După o oră de discuții, tu simți că ai semnat un acord de pace mondială, dar de fapt doar ai fost manipulat să spui „Da, tu decizi”.

Femeia manipulatoare – distrugătoarea subtilă de bărbați

Ea nu doar că distruge case. Distruge încrederea, perspective și chiar cafeaua de dimineață. Te face să-ți pui la îndoială memoria și să-ți justifici instinctele ca fiind „prea sensibile”.

Și când totul se prăbușește? Ea apare pe social media cu un selfie trist: „I-am oferit totul… doar că el nu a știut să mă aprecieze.” Tu stai cu popcornul în mână și te întrebi dacă nu cumva viața ta a devenit un sitcom absurd.

Supraviețuirea în fața manipulatoarei

Există speranță: femei care nu manipulează, nu înșală și nu sabotează subtil. Femei care:

  • Spun adevărul chiar dacă doare;

  • Respectă promisiunile chiar și când nimeni nu se uită;

  • Se ceartă corect, iartă rapid și nu joacă jocuri periculoase.

Aceste femei fac un bărbat să se simtă în siguranță, nu cercetat, analizat și transformat în pionul unui șah emoțional.

Șahul emoțional nu e pentru pionii neavizați

Adevărul despre femeia manipulatoare e simplu: ea câștigă totul cu zâmbetul pe buze. Tu pierzi liniștea cu aceeași grație. Dacă viața ta seamănă uneori cu un episod de thriller psihologic cu accente de comedie neagră, știi deja la ce mă refer.

Iubirea nu e șah. Tu nu ești pion. Dar în prezența unei femei manipulatoare, tot ce credeai că e realitate devine un puzzle absurd, iar tu… rămâi cu biletul pierdut la loteria de supraviețuire emoțională.

Catedrala Mântuirii Neamului Prost

MBM - KritiQ
-
0
Catedrala Mântuirii Neamului Prost

Astăzi s-a sfințit Catedrala Mântuirii Neamului Prost, pentru care am plătit cu toții, direct sau indirect, cu sau fără știrea sau voia noastră

Mântuirea cu chitanță

Astăzi, România a asistat la o ceremonie istorică: s-a sfințit Catedrala Mântuirii Neamului Prost.
Un spectacol grandios, transmis live, cu drone, lumini și imnuri solemne, care ne reamintește că, în această țară, simbolurile naționale sunt mai importante decât spitalele, școlile și drumurile.
Și, desigur, nu putem uita esențialul: banii din bugetul public, ai tuturor, direct sau indirect, au fost deja transformați în piatră și aur, pregătiți pentru sfințire.

Privind pelerinii cum aplaudă turlele și aurul risipit pe măgăoaie, eu, ateul, nu pot să nu zâmbesc ironic și să nu le fac urări de întoarcere la origini, atât lor, cât și celor resonsabili, BORfașilor și membrilor clanurilor politice: am plătit și eu pentru asta, ai plătit și tu, chiar dacă ești de o altă confesiune, chiar dacă credința noastră nu are nevoie de turle de 120 de metri.

Contribuabilul ateu sau de o altă confesiune: spectator și plătitor

Eu sunt martor la un ritual care nu mi se adresează, dar pentru care am plătit și plătesc, la fel ca tine.
În România, indiferent dacă te rogi sau nu, dacă citești Biblia sau doar facturile de la gaz și apă, ești participant la mântuirea colectivă.

Astăzi, la sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului Prost, contribuția noastră a fost mai vizibilă decât lumina aurului de pe cupole, noi am făcut posibilă contrucția măgăoaiei, plătind pentru asta, cu sau fără știința sau voia noastră.

Spectacolul e fascinant: drona zboară deasupra turlelor, reporterii transmit live, pelerinii se înghesuie la intrare.
Unii aprind lumânări cu evlavie, alții fac selfie-uri cu turlele. Eu stau deoparte, gândindu-mă că mântuirea colectivă vine cu TVA inclus.

Într-o țară unde spitalele cad de rugină, să vezi cum toți contribuim la ridicarea unui simbol grandios e o lecție de absurd. Mântuirea proștilor nu e un act divin, nu e făcută doar pe cheltuiala lor: vine cu chitanță și factură.

Turlele și deficitul bugetar

120 de metri de beton, zeci de milioane de euro și un buget care ar fi putut salva sute de școli și spitale.
Și totuși, astăzi, la sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului Prost, contează turla, nu copilul care învață într-o clasă cu tavanul crăpat.

Turlele străpung cerul cu o eleganță nemiloasă, ca niște p**i erecte care penetrerază cerul gurii lui CEO Dani (PF Daniel), iar noi rămânem cu golul lăsat în buget, iar el pe deplin satisfăcut.
E uimitor cum România poate construi monumente impresionante, dar nu reușește să construiască infrastructură sau servicii publice funcționale.

Și totuși, turla e gata, aurită, impozantă și gata să fie sfințită. Și dacă cineva își face poze cu ea, poate simți că face parte din ceva mare… chiar dacă acel „mare” are un cost exorbitant, se plătește colectiv și e un c***t inutil.

Dumnezeu – consultant financiar

Dacă Dumnezeu ar exista și ar fi consultant fiscal, probabil că ar râde astăzi, la sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului Prost, ar râde și cu c***l.
Fiecare piatră, fiecare turla, fiecare fir de aur a trecut printr-un calcul riguros, aprobat de birocrația românească și, probabil, de contabilul divin.
Nu contează dacă Dumnezeu nu există și n-are nevoie de turle. Important e că noi am plătit pentru ele și BORfașii le-au construit.

Astăzi, când tovarășul turnător Dobrescu (Patriarhul Daniel) binecuvântează și pelerinii aplaudă năuci, bugetul nostru rămâne gol, iar conturile publice suferă un minus solemn.
Cine beneficiază cu adevărat? Poporul? Credincioșii? Ateii care plătesc indirect? Sau doar BORfașii, membrii clanurilor politice și turlele care vor străluci peste București indiferent de deficitul de spitale?

Politicienii la altar: campanie în direct

Astăzi, prezența membrilor clanurilor politice la sfințire a fost un spectacol de PR pur.
Fiecare politician șarlatan prezent se încarcă cu aur simbolic și selfie spiritual, etalându-și ipocrizia.
Catedrala Mântuirii Neamului Prost a devenit podiumul perfect: turle, lumânări și o audiență gata să voteze cu ochii și cu portofelul.

În timp ce BORfașii binecuvântează, șarlatanii zâmbesc, dau din cap și se încarcă de capital electoral, făcând băi de mulțime.
Oricine nu apare la sfințire este practic invizibil electoral.
Astăzi, în fața turlelor aurite, campania se transformă în liturghie publică și defilare de PR.

Bineînțeles, nu putea lipsi celebrul dobitoc, ipocrit și șarlatan Gigi Beeecali, individul slinos care nu putea rata o astfel de ocazie.

Mântuirea colectivă: plătită cu banii tuturor

În România, mântuirea colectivă a tuturor proștilor costă, ne costă pe toți.
Direct: donații, contribuții speciale, fonduri publice.
Indirect: impozite, TVA, cozi la ANAF și răbdare întinsă la maxim.

Astăzi, la sfințire, ne reamintim că această Catedrala Mântuirii Neamului Prost e plătită de toți: cei care cred și cei care nu cred, cei care participă și cei care privesc de acasă.
E un moment mișcător: pelerinii se simt conectați la divin, iar eu, ateul, mă simt conectat la contul bancar gol.

Bineînțeles, am fi putut să ne conectăm cu toții la cavitatea bucală a lui CEO Dani în schimb, astfel am fi fost satisfăcuți cu toții și pe gratis, dar n-a fost să fie, de data aceasta.

Catedrala ca oglindă a absurdului

Dacă privim atent, Catedrala Mântuirii Neamului Prost e mai mult decât o clădire: e oglinda perfectă a paradoxului românesc.
Pe de o parte, un popor care se plânge de drumuri proaste, spitale ineficiente și școli care cad pe copii; pe de altă parte, același popor, direct sau indirect, finanțează un monument uriaș, costisitor și complet inutil din punct de vedere funcțional.

Turlele strălucesc, aurul reflectă soarele și dronele filmează totul, dar în subteran, în conturile publice, e un mic infern contabil: lipsă de fonduri, planuri abandonate și oameni care privesc cu resemnare.
Ironia supremă? Catedrala Mântuirii Neamului Prost nu va rezolva nimic din aceste probleme, dar oferă sentimentul fals al mântuirii colective a tuturor proștilor.

Astăzi, la sfințire, pelerinii se apleacă cu evlavie spre icoane și lumânări, dar realitatea financiară rămâne nemișcată, ca o statuie de marmură.
E fascinant cum o clădire poate concentra atât de multă speranță, credință și bani publici într-un singur loc.

Umor negru și momente mișcătoare

Astăzi, când CEO Dani a pus mâna pe turle pentru sfințire, iar pelerinii au aplaudat și au plâns de emoție, eu m-am gândit: banii noștri tocmai au făcut o călătorie direct din portofel în aurul cupolelor și în conturile BORfașilor.

E comic, dacă stai să te gândești.
Suntem martori la un ritual grandios, în care contribuabilul laic devine participant involuntar.
Fiecare lumânare aprinsă, fiecare pas în catedrală e o mărturie a faptului că participăm la un act colectiv de mântuire… pe care, ironic, nu l-am cerut.

Și totuși, există momente mișcătoare.
Pelerini care plâng, copii care se minunează de strălucire, bătrâni pensionari care respiră ușurați de ultimii bănuți din buzunare.
Și eu, satiricul ateu, râd și suspin în același timp, pentru că toată această derută are o frumusețe absurdă.

Ironia supremă

Și, cum s-ar zice: turlele strălucesc, pelerinii aplaudă, politicienii se pozează, iar eu, ateul, stau cu gândul la facturile mele.

Sfințirea a fost grandioasă, emoționantă și, ironic, complet plătită de contribuabili.
E ca un banc lung, cu aur, marmură și turle, în care rolurile sunt clare: unii se bucură, alții plătesc, toți participă involuntar.

Bravo, România! Am construit ceva ce nici criza, nici pandemia și nici protestele nu pot doborî, am construit Catedrala Mântuirii Neamului Prost. Turlele veghează, conturile noastre se subțiază, iar dacă Dumnezeu există… sper că are cont la Trezorerie. Altfel, cine mai verifică facturile?

Costul emoțional al masculinității și războiul rece din cupluri

Preafericitul Cornelius
-
0
Costul emoțional al masculinității și războiul rece din cupluri

Tăcerea care ne îngroapă. Costul emoțional al masculinității și războiul rece din cupluri

De la curajul de a plânge la zidul de nepătruns

Tăcerea bărbaților nu este o modă recentă, nici un capriciu. Este o rană istorică, inoculată devreme, în copilărie, când lumea le-a explicat tranșant că a fi bărbat înseamnă a nu exprima nimic. A început cu acea sentință dură, rostită adesea de voci pline de autoritate: ,,taci, nu te mai văicări ca o fetiță!”.

A fost o vreme când și ei plângeau. Spuneau ce simt, ce-i doare, întindeau mâinile după iubire și înțelegere și își arătau emoțiile, fricile. Dar apoi au auzit sus și tare, dintr-o cacofonie de voci — mama, tata, colegi, unchi, bunici, profesori — același mesaj necruțător: ,,nu mai plânge, ești băiat.”, ,,nu fi slab”, „nu te smiorcăi”, ,,băieții nu se tem, trebuie să fii puternic.”

Și s-a făcut liniște. Mai întâi în vorbe, apoi, mult mai periculos, în simțire. Băieții au învățat că emoțiile nu se spun, nu se cer, nu se arată. A vorbi despre ce simt a devenit rușinos, mai ales dacă expresia nu promitea siguranță și putere. Ori siguranță și putere nu poți căpăta când ți se închide gura și nu este nimeni lângă tine care să valideze frica sau durerea.

Ecoul tăcerii în relația adultă

Iar azi, ca bărbați, mulți tac în fața durerii, a iubirii, a pierderii. nu pentru că nu simt, ci pentru că nimeni nu i-a învățat cum să se exprime, sau că este în regulă să facă asta. Au dezvoltat un alfabet emoțional amputat. Au învățat să verbalizeze soluții și acțiuni, dar nu sentimente.

Această tăcere devine un zid în cuplu. Voi, femeile, nu înțelegeți adesea că pasiunea voastră pentru a vorbi despre voi, despre relație, despre ce simțiți, despre emoții, nu a fost permisă bărbaților și nu vă este cunoscută, aproape deloc. Acest decalaj este adesea interpretat ca respingere sau indiferență, adâncind și mai mult prăpastia.

Femeile simt, firește, nevoia acută de a vorbi și de a fi ascultate. pentru asta, femeile au nevoie de alte femei, care înțeleg și vorbesc aceeași limbă, validându-le experiența. Dar ele au nevoie, de asemenea, să știe că sunt iubite și respectate, chiar și atunci când din partea partenerului vine tăcerea.

Capcana condiționalității: “dacă el, atunci și eu”

Punctul nevralgic al eșecului relațional este adesea atitudinea de retaliere emoțională: ,,dacă el, atunci și eu”. Acest mecanism pervers exprimă o lipsă de asumare a responsabilității de a avea grijă de cuplul tău, indiferent de reacția celuilalt.

,,Dacă ea, atunci și eu” a distrus mai multe cupluri decât ne putem imagina, transformând iubirea într-o negociere comercială. ,,Dacă ea o să fie mai drăguță, atunci și eu o să fiu”, ,,dacă el o să vorbească cu mine, atunci și eu…”, ,,dacă ea o să facă ceva întâi, apoi și eu…”, ,,dacă el nu face, atunci nici eu…”

Acest tip de condiționalitate transformă relația într-un război rece, bazat pe frica de a nu fi primul care se expune. Dar cineva trebuie să fie primul. Cineva trebuie să aleagă vulnerabilitatea în locul îndreptățirii (ce i se cuvine).

Soluția: siguranța și respectul ca poduri

Bărbații au nevoie, la rândul lor, să fie respectați și susținuți cu același respect și iubire pe care o pretind și femeile la rândul lor, pentru ca să poată să înceapă să vorbească.
Nu lăsa tăcerea să se adâncească și mai tare, răspunzând la lipsa lui de exprimare cu propria ta tăcere.

Femeile pot începe prin a valida tăcerea ca pe o formă de exprimare a fricii, nu ca pe o respingere. Bărbații trebuie să își asume responsabilitatea de a căuta instrumente noi (terapie, citit, exerciții de mindfulness) pentru a-și reconstrui podul emoțional.

Adevărata maturitate a unui cuplu nu stă în simetria imediată a răspunsurilor, ci în asimetria curajului: curajul de a rupe tiparul, de a oferi primul, de a nu condiționa iubirea.

Vindecarea acestei răni sociale cere ca ambii parteneri să înțeleagă costul social plătit de fiecare și să reconstruiască încrederea, cărămidă cu cărămidă, pe fundamentul respectului necondiționat și al acceptării vulnerabilității.

Sindromul șezlongului ocupat, extins la porțile lumii

Preafericitul Cornelius
-
0
Sindromul șezlongului ocupat, extins la porțile lumii

Efectul sindromului de șezlong ocupat cu prosopul nu se oprește la malul mării. Nu, metastaza lipsei de bun simț supraviețuiește sezonului estival și migrează cu o viteză uimitoare, ajungând până în cel mai internațional și civilizat spațiu al nostru: aeroportul Otopeni.

Am asistat recent la un spectacol de o aroganță pasivă care depășește orice umor absurd. Este vorba despre ritualul sacru al achiziției de teritoriu prin abandonul obiectului.

Sicriele fără capac și ilicul lăsat moștenire

Mă aflu în zona de așteptare. Nu trece mult și observ două obiecte care, prin forma lor, nu pot fi descrise altfel decât ca două sicrie lăsate fără capac să umble creanga pe jos. Ele ocupau un spațiu vital, cam vreo oră numai de la momentul sosirii mele lângă,,proprietatea” dobândită, nu prin prezență fizică, ci prin așezare de ilic — echivalentul prosopului pe șezlong. Indignarea mea nu a venit doar din cauza spațiului furat. M-a revoltat gândul că aceste sicrie aveau să meargă peste hotare fără capac, căci acolo, cică, se ține bunul simț în capac. În vest, se respectă regula nescrisă a efortului minim: dacă pleci, eliberează locul. Aici, însă, se extinde tradiția posesiei prin forța incompetenței civice. Am căutat cu privirea cazuri similare de aroganță teritorială, de cetățeni care-și revendică o bancă întreagă printr-un singur șervețel mototolit. N-am găsit. În schimb, am găsit contrastul care a aprins, de fapt, toată furia.

Contrastul dureros: copii obosiți versus nimeni în devenire

În timp ce ,,sicriele” zăceau, ocupând două locuri pe bancă, la o aruncătură de băț se desfășura drama obișnuită a călătoriei: copii mici obosiți de drum, plini de mofturi. aceștia, firește, sunt așa cum sunt copiii când sunt obosiți, în brațele părinților.

Acei părinți, obosiți la rândul lor, stăteau bineînțeles în picioare, legănând bebeluși sau încercând să consoleze micuții. Iar mostrele astea de nimeni în devenire tocmai se întorceau de la privit, bănuiesc că plini de gândul că poate o da Domnul și Maica Domnului să facă și la ele în comuna Chipărușu de Sus, șanț de scurgere pe lângă gard.

Este vorba despre discrepanța dintre nevoia elementară umană (un loc pentru un părinte cu un copil obosit) și dreptul fals, auto-atribuit, de a ocupa spațiul public fără noimă. Acest comportament, fie că e pe plaja îmbâcsită de chiștoace de la ,,hai la semințe băieții”, fie că e într-un aeroport internațional, arată că manierele nu sunt o chestiune de destinație, ci de mentalitate.

Întrebarea finală

Nu este o problemă de statut social sau de bilet de avion. este o problemă de educație civică fundamentală. Spațiul public nu este proprietatea privată a celui mai obraznic.

În timp ce părinții își strâng forțele pentru a face față zborului, mostrele noastre culturale demonstrează că, deși au văzut ,,lumea” (sau măcar duty free-ul), nu au învățat nimic despre reciprocitate sau despre respectul elementar.

Fetelor, frumos la oraș, frumos nu? Dar se pare că frumusețea orașului nu reușește să pătrundă prin pielea groasă a obiceiurilor proaste. Și cel mai trist este că, odată întorși, vom găsi aceleași sicrie care așteaptă să ne ocupe locul la următorul eveniment public.

Istoria prostiei umane (VIII)

Nicolae Coman
-
0
Istoria prostiei umane (VIII)

Hitler, profetul prostiei totale

Motto: „Când conduci un regim pe baza astrologiei, teoriilor conspirației, rasismului și urii, finalul nu poate fi decât într-un buncăr.”

După ce am trecut prin comunismele asiatice, ajungem la capodopera europeană a prostiei organizate: Germania lui Adolf Hitler.
Un regim care a combinat fanatismul religios cu pseudoștiința, astrologia și paranoia cosmică.
Rezultatul? Milioane de morți, un continent distrus — și totuși, destule momente de stupiditate absolută cât să umple o bibliotecă.

Pseudoștiința rasială – „Arianul perfect”

Nazismul s-a născut dintr-o idee atât de absurdă, încât ar fi făcut și un biolog de liceu să-și dea demisia: „există o rasă superioară”.
Aceasta urma să fie, desigur, ariană — blondă, cu ochi albaștri, înaltă și atletică.
Problema? Liderii supremi ai „rasei pure” arătau ca o echipă de birou de la Ministerul Agriculturii: scunzi, palizi, cu ochi căprui și coafuri de spaimă.

Greșeala fatală:
Naziștii au „dovedit științific” superioritatea ariană măsurând cranii și analizând sânge cu rigla și compasul.
Medicul Mengele făcea experimente pe gemeni ca să descopere „secretul purității”, iar Himmler înființa programul Lebensborn, în care femeile „pure” erau încurajate să producă copii SS — o maternitate oficială a delirului.

Prostia supremă: Cei care predicau perfecțiunea biologică erau exact contrariul idealului pe care îl venerau.

Hitler și armata de câini vorbitori

Da, ai citit corect. În timp ce Aliații produceau tancuri, naziștii visau la… câini care să vorbească germană.
Programul se numea Hundesprechschule, „Școala de vorbit pentru câini” — dovadă că, în Reich-ul de Oțel, și dresajul devenise o operațiune militară. Resurse, oameni și timp au fost irosite pentru a învăța patrupedele să „comunice” cu soldații.
Unii câini reușeau, cică, să latre ceva ce semăna cu „Heil Hitler!”.

Aşadar, în timp ce nemții se pregăteau să lupte cu SUA și URSS, Führerul visa la batalioane canine care dau ordine în limba germană.

Proiectul „arma solară nazistă”

Când realitatea începea să-i bată, naziștii treceau la SF.
Un inginer din Reich a propus construirea unei oglinzi uriașe în spațiu pentru a reflecta razele soarelui și a arde orașele inamice.
Așa s-a născut conceptul „Armei solare a lui Hitler” — prima încercare de a transforma fizica într-o farsă orbitală. Proiectul necesita un satelit cu o oglindă de 1,6 km și… vreo sută de ani de construcție.
Dar în mintea Führerului, totul era posibil — inclusiv un laser interplanetar finanțat din economiile poporului flămând. Astfel că, în timp ce germanii mâncau surogat de cafea, „geniile” naziste visau să aprindă Londra cu lupa.

Războiul împotriva jazz-ului și a swing-ului

Pentru Hitler, jazz-ul era „muzică degenerată” – un atentat la puritatea sufletului german.
Așa că a ordonat interzicerea sa completă și înlocuirea cu „muzică ariană”.
Atenție: existau chiar și comisii care verificau dacă o melodie e „prea sincopată”!

Tinerii care ascultau swing erau urmăriți, arestați, bătuți — deci, logic, genul a devenit și mai popular.
Iar naziștii, într-un acces de genialitate, au încercat să creeze un „jazz nazist”, fără improvizație, fără ritm și fără suflet — adică exact ca partidul însuși.

Prostia supremă a constat în faptul că regimul care a distrus jumătate de Europă se temea de o trompetă.

Ocultismul și magia neagră nazistă

Când rațiunea dispare, apar astrele.
Hitler și Himmler credeau că viitorul Reich-ului se citește în horoscop și în rune.
Au trimis expediții în Tibet ca să găsească „rădăcinile ariene”, au vânat Sfântul Graal și Lancea Destinului și au consultat clarvăzători pentru strategii militare.

Greșeala fatală: în loc să-și asculte generalii, Hitler prefera să consulte hărți astrologice.
Rezultatul? Armata germană era aliniată la planete, nu la front.

Prostia supremă: în timp ce tancurile sovietice intrau în Berlin, Führerul verifica dacă Marte e retrograd.

Declarația de război împotriva SUA

Cireașa de pe tortul demenței strategice.
După atacul japonez de la Pearl Harbor, Hitler — complet neprovocat — a declarat război Statelor Unite.
America, care nu avea nicio obligație să intervină în Europa, a intrat imediat în joc. Germania, deja epuizată pe frontul de est, s-a trezit luptând cu cea mai puternică industrie militară a lumii.

Hitler și-a semnat singur condamnarea, oferindu-i lui Roosevelt pretextul perfect să-l termine.

În loc de concluzie

Nazismul a fost nu doar monstruos, ci și colosal de prost.
A ridicat prostia la rang de doctrină, a făcut din superstiție politică de stat și din ură un ideal de viață.
Iar când ultimul oracol i-a spus că „stelele se aliniază rău”, Führerul s-a retras în buncăr — singurul loc unde astrologia nu mai avea ce să greșească.

În episodul următor: „Prostia atomică a Războiului Rece” – când planeta a fost la un pas de autodistrugere pentru că doi paranoici se întreceau la butonul roșu.

Evanghelia după Călin Georgescu (IV)

Nicolae Coman
-
0
Evanghelia după Călin Georgescu (IV)

Satul românesc și tradițiile strămoșești

Motto: „Satul românesc este locul unde spiritualitatea se hrănește cu mămăligă și unde timpul a făcut popas să-și spele picioarele în ciutură.”

După ce am aflat în episodul trecut că România e centrul energetic al planetei și că munții Carpați bat recorduri la captarea fluxurilor cosmice, e timpul să coborâm printre oameni. Nu orice oameni, ci aceia care știu să desfacă universul cu un briceag și să-l pună la loc după ce dau cu var pe sobă: țăranii.

„Satul românesc este locul unde oamenii sunt cu adevărat liberi.”

Desigur! Libere sunt găinile care traversează drumul fără să ceară permisiune NATO, liberi sunt și sătenii care discută despre rotația culturilor și a guvernelor cu aceeași înțelepciune. Acolo, libertatea e completă: nu e nevoie de internet, pentru că știrile vin oricum mai repede — pe uliță, în formă de bârfă cu sursă anonimă și credibilitate absolută.

„Tradițiile strămoșești sunt calea către salvarea sufletului românesc.”

Adevărat grăit-a profetul! Nimic nu vindecă sufletul ca un colind cântat în decembrie, în care trei ciobani reușesc să descrie întreaga cosmologie fără PowerPoint. În sat, spiritualitatea nu e o alegorie — e o rețetă transmisă din tată-n fiu: trei lumânări, două cruci și o sticlă de țuică.

„Fiecare fântână din satul românesc este un izvor de lumină cosmică.”

Și dacă mai pui și o ledină deasupra, chiar luminează! Fântânile satului, deși aparent banale, sunt portaluri energetice care leagă lumea de sus cu cea de jos — mai ales dacă s-a spart țeava de apă și curge în beci. De acolo, până la o revelație mistică, e doar un pas (sau o găleată).

„Satul românesc este singurul loc unde timpul respectă legile divine.”

Corect! Ceasul din sat funcționează după un calendar paralel, în care ora prânzului vine când se termină Telejurnalul, iar ziua de muncă atunci când începe telenovela. Aici timpul e elastic, se dilată la bârfă și se contractă la muncă — o minune fizică neînțeleasă încă de NASA.

„Tradițiile românești sunt codurile spirituale ale poporului nostru.”

Coduri? Cu siguranță. În fiecare an, românii decodează misterul sarmalelor și al cozonacului, acele formule sacre care țin neamul unit și colesterolul ridicat. Se spune că, dacă un străin învață să facă sarmale corect, primește automat cetățenia spirituală a României.

„Satul românesc este o bibliotecă vie a cunoașterii sacre.”

Și e deschisă 24 de ore din 24 — doar că volumele se cheamă „nea Vasile” și „mătușa Floarea”. Acolo se păstrează legende, rețete, superstiții și sfaturi de viață, toate tipărite pe pergamentul nemuritor al poveștilor spuse la gard. Google n-are servere care să poată stoca atâta înțelepciune orală!

„Fiecare casă tradițională din România poartă amprenta divinității.”

Da, mai ales când acoperișul lasă ploaia să picure exact pe icoană — semn clar că universul comunică. Iar prispa, acest portal între dimensiuni, e locul unde se bea cafeaua, se judecă neamurile și se decide soarta cosmică a câmpului de porumb.

„România poate renaște doar prin întoarcerea la valorile satului românesc.”

Evident! Când lumea modernă cade sub povara tehnologiei, românul autentic se întoarce la plug și la soba cu plită. Căci nimic nu e mai ecologic decât să afumi slănina în timp ce contempli sensul existenței — iar dacă mai trece și o vecină cu o tavă de plăcinte, se poate spune că ești aproape de nirvana mioritică.

Aşadar, satul românesc, în viziunea lui Călin Georgescu, nu e o localitate — e un plan eteric al conștiinței universale, un loc unde vacile au vibrații înalte, iar gospodarul, cu mâinile crăpate de muncă, ține în palmă echilibrul spiritual al Europei. Acolo, între gardul din nuiele și căpița cosmică de fân, se află nu doar trecutul, ci și frecvența 432 Hz a sufletului românesc.

În episodul următor, vom pătrunde și mai adânc în misterele energiilor carpatine, acolo unde codurile de ADN spiritual se sincronizează cu rezonanța universală. Cu alte cuvinte: pregătiți-vă pentru „Carpații – coloanele Universului și antenele lui Dumnezeu”.

Catedrala Mântuirii Neamului

Nicolae Coman
-
0
Catedrala Mântuirii Neamului

Catedrala Mântuirii Neamului – înălțarea betonului și coborârea minții

Pe 26 octombrie, România își dă din nou cu tămâie peste sărăcie, bifând încă o victorie în lupta pentru mântuire: se sfințește pictura Catedralei Mântuirii Neamului. Nu clădirea – aceea e deja în uz, ca o fabrică spirituală cu producție non-stop de har – ci pereții, zugrăviți, firește, cu sfinți în ulei și bani publici.

E o mare sărbătoare națională: încă o dată ne putem închina, nu doar lui Dumnezeu, ci și talentului cu care știm să pictăm pe datorie. Țara se prăbușește la economie, dar se ridică în frescă. Spitalele n-au pereți, dar Catedrala are icoane până la tavan – semn că ne apropiem de cer prin suprafața pictată.

Și totuși, nu e o simplă sfințire de pictură: e o relansare de brand. Catedrala 2.0 – versiunea cu interfață aurită și bug-uri morale persistente. România mai face un update la evlavie, înainte de următorul downgrade la rațiune.

Catedrala, noul far al spiritualității de lux, este o construcție cât zece spitale regionale, dar infinit mai utilă: căci, după cum se știe, rugăciunea vindecă atât fracturile și ciroza, cât și deficitul bugetar.

Ziua inaugurării vine, așadar, ca un moment istoric: am reușit, în sfârșit, să ne mântuim… din bani publici.
Nu ne-a ieșit autostrada Transilvania, dar am construit o pistă direct spre cer. Cu escală la Patriarhie.

Într-o țară în care spitalele se prăbușesc, școlile se dezintegrează și tinerii se roagă la zeul Emigrației, România și-a găsit totuși puterea financiară de a construi o catedrală monumentală. Nu pentru vindecarea trupurilor, nici pentru educarea minților, ci pentru mântuirea simbolică a unui neam tot mai pierdut în propriile legende.

„Să fie mare, că veche n-avem!”, pare să fi fost deviza. Un fel de terapie colectivă prin beton și aur. Căci dacă nu putem construi spitale europene, măcar să ridicăm o biserică în care să ne rugăm să nu ajungem în ele.

Mântuirea, ediția cu fonduri de la buget

Sute de milioane de euro, peste 85% bani publici, au fost turnați în această operă de artă… neînțeleasă de Evanghelii. Nicăieri nu spune Hristos „Fericiți cei care ridică temple din bani publici, căci a lor va fi licitația eternă.”
Mântuirea unui neam e o invenție de PR bisericesc: o formă de marketing naționalist pentru o religie altminteri universală.

În realitate, Biserica a vândut un produs de lux: speranță post-mortem cu plata în avans. Clienții nu pot depune plângere la Protecția Consumatorului dacă viața de apoi nu corespunde descrierii din broșură. Dar plătesc – cu bani, timp și obediență.

Tradiția – frână de mână spirituală

„Sfânta tradiție” – acest slogan miraculos care justifică stagnarea de secole. Cu cât poporul e mai îndoctrinat cu tradiția, cu atât mai greu acceptă prezentul. Așa se explică de ce unii români cred că telefonul e unealta diavolului, dar cardul contactless e direct semnătura lui Antihrist.

Preotul de la țară, odinioară învățător, a devenit azi influencer local al superstiției: „Nu vă faceți vaccin, fraților, dar puneți-vă iconița pe frigider – apără de 5G!”

Religia – noul business cu profit garantat

Religia a devenit o franciză. Un brand.
Avem ortodoxie premium, ortodoxie antivaccin, ortodoxie prorocită pe YouTube, și ortodoxie de campanie electorală.
E suficient un blog cu icoane pixelate și un ton apocaliptic pentru a deveni „apărător al credinței”.

Catedrala Mântuirii Neamului e doar showroom-ul central al acestei rețele.
Un centru comercial al sfințeniei, cu turnuri care ating cerul, dar cu temelii moral îndoielnice.

Alianța sfântă dintre sutană și șpagă

BOR, fidelă principiului „dă Cezarului, dacă e în campanie”, și-a găsit mereu parteneri printre politicieni: legionari, comuniști, extremiști, plagiatori, toți „binecuvântați” în numele neamului.
De la Codreanu Zelea-Codreanu la Coaliția pentru Familie, Biserica și-a schimbat doar decorul, nu instinctul: acela de a fi mereu lângă putere, nu lângă popor.

Laicitate? Un păcat mortal

Când Ministerul Educației încearcă timid să vorbească despre „diversitate” și „empatie”, Biserica sare ca arsă: „Anatema!”
Într-un stat declarat laic, un cult majoritar cere ca legea să reflecte doar propriul crez.
Asta nu e credință, e colonizare morală.
A uita că diversitatea e condiția libertății înseamnă a cere dictatura sfințeniei.

Doamne, dă-ne mintea de pe urmă!
Că prima s-a dus în tencuiala Catedralei.
Dă-ne credință fără ipocrizie, biserici fără aur, preoți fără conturi offshore și, mai ales, dă-ne o țară care nu confundă mântuirea cu construcția monumentală.

Căci, vorba lui Voltaire: „E dificil să-i eliberezi pe proști de lanțurile pe care le venerează.”

Și la noi, lanțurile sunt aurite.

Poate că nu vom fi mântuiți de o clădire, dar ne-am putea salva dacă am învăța, în sfârșit, să construim mai puțin din piatră și mai mult din oameni. Căci o catedrală se termină cu turle, dar o societate se termină când nu mai are minți care să gândească.

În loc de concluzie

Conform sursei citate, Catedrala a costat 270 de milioane de euro.

Pentru un spital regional de urgenţă, cu peste 750 de paturi, costul estimat era de 156 milioane euro. Câți români ar fi putut fi salvați cu banii ăștia? Exact cei care azi nu au acces la servicii medicale de calitate.

Pentru o şcoală cu 50 de săli de clasă, unde ar putea studia aproximativ 1.250 elevi, costul estimat e de 48 milioane de euro. 5 școli și zeci de mii de copii educați încăpeau în Catedrală.

Dar ce politician român și-a permis să-l refuze pe liderul BOR?

1...8910...57Pagina 9 din 57

Sunt Marian. N-am răspunsuri, dar am glume. KritiQ e blogul meu - ironic, amar, uneori chiar amuzant.

KritiQ

TENDINTE

CATEGORII

Toate drepturile rezervate © MBM- KritiQ by BITMADRID