Dacă în episodul precedent din seria „Istoria literaturii în 50 de cărți interzise” am avut onoarea să-l invităm pe Friedrich Engels să ne explice – cu delicatețea unui ciocan pe nicovală – cum au apărut familia, proprietatea și statul (pe scurt: cu mult sânge, muncă și aprobare din partea celor care aveau mai multă marfă), iată că astăzi rămânem tot în cartierul „realism brut”. Doar că schimbăm showroom-ul ideologic: de la teorii istorico-materialiste trecem direct în galeria celor care au pus lupa pe realitate și nu s-au sfiit să o arate așa cum era.
Iar în acest club select, intră în scenă Émile Zola cu „Germinal”, romanul care a făcut burghezia să verse ceaiul pe rochia de bal și să înceapă discuții intense despre:
„unde am ajuns, stimabililor, dacă și literatura a început să spună adevărul?”
Deci, după Engels – care a cartografiat geneza opresiunii cu entuziasmul unui inspector fiscal – vine Zola, care nu te mai lasă să observi lumea de la balcon, ci te bagă direct în mină, printre bolovani, lipsuri și viața reală, aia pe care manualele vremii nu prea aveau chef s-o ilustreze.
Bun venit, așadar, la episodul doi din „Istoria pe care nimeni n-a cerut-o, dar cu toții ar fi trebuit să o știm”.
„Germinal” – romanul care a speriat burghezia mai tare decât nota de plată la gaze
Publicat în 1885, „Germinal” de Émile Zola este romanul care a avut grijă să le taie burghezilor pofta de somn, de mină și de proletariat nervos. O carte atât de realistă, încât unii au zis că Zola nu a scris literatură, ci o plângere penală împotriva capitalismului timpuriu. Rezultatul? Controverse, scandaluri, biblioteci indignate și cel puțin trei doamne cu evantai agitate în saloanele pariziene.
Dar haideți să intrăm puțin în mină…Ce este „Germinal”? Pe scurt: un roman despre viața minerilor francezi, surprinsă fără zahăr, fără fond de ten și fără filtre Instagram. Zola, deranjant cum îl știm, ne bagă în noroi, în foame, în lipsa aerului și, ca bonus, și în conștiința de clasă.
Și, bineînțeles, face ceva absolut îngrozitor: dă voce oamenilor săraci. Cum și-a permis?!
Ia să vedem de ce a scandalizat:
• Era prea realistă.
În epoca în care literatura trebuia să fie frumoasă și parfumata (ideal cu fete romantice și decoruri cu nori roz), Zola apare cu: lipsă de bani, lipsă de mâncare, lipsă de umanitate din partea patronilor, lipsă de speranță. Publicul burghez a reacționat pe măsură: „Cum adică oamenii trăiesc prost? Dar eu n-am auzit! Interziceți cartea!”
• Arată războiul de clasă, dar fără muzică patriotică pe fundal.
Zola descrie exploatarea muncitorilor fără să o împacheteze în povești moralizatoare despre „așa e viața, stați liniștiți acolo jos”. Minerii se revoltă, se organizează, iar romanul arată că sistemul nu e tocmai „drept divin”.
• N-are „happy end” hollywoodian
De obicei, în romanele secolului XIX, finalul moral era clar: răul era pedepsit, binele triumfa, iar capitalistul se căia solemn, dădea marilor muncitori bonusuri și eventual se apuca de caritate, plângând în batistă.
Zola, din nou, „răzvrătit”, arată că: sistemul merge înainte, exploatarea continuă, muncitorii sunt striviți, viața nu devine brusc roz.
Interzicerea – o diplomă onorifică
La final, cartea a fost interzisă pe ici, pe colo, nu pentru că era vulgară, ci pentru că era… reală. Pentru că punea reflectorul pe ceea ce trebuia ținut în beci, lângă sacii cu cărbune și salariile neplătite ale minerilor.
Un critic inconfortabil a spus atunci ceva ce s-ar putea pune lejer pe un banner la protest: „Zola nu exagerează. Asta e partea deranjantă.”
În loc de concluzie
„Germinal” e romanul care: nu menajează pe nimeni, arată lumea industrială așa cum era, ne explică de ce „libertatea” muncitorului e adesea dreptul de a alege între două forme de foame. Și pentru că, ironic, îl citim în secolul XXI și spunem: „Wow, ce bine că lucrurile s-au schimbat total… sau aproape… sau… hmm…”
Dacă nu ai citit „Germinal”, ai toate motivele să o faci. Nu e un roman pentru cei cărora le place să găsească la literatură „o lume mai frumoasă ca realitatea”.
E pentru cei care înțeleg că uneori literatura e singurul loc în care adevărul se poate spune fără să fie dat afară din ședință.
Și, mai ales, e cartea care demonstrează magistral că atunci când îți arăți societatea în oglindă, societatea are prostul obicei… să dea vina pe oglindă.
Iar dacă tot am coborât cu Zola în galeriile realismului social și am ieșit plini de funingine ideologică, în episodul următor facem un salt spectaculos în secolul XX – un secol care, dacă ar fi fost o carte, ar fi primit probabil avertismentul „conține scene explicite cu războaie mondiale, totalitarisme și crize existențiale”. Vom da peste „Ulise” de James Joyce, romanul interzis nu pentru că ar fi schimbat lumea, ci pentru că – scandal! – a folosit cuvinte pe care puritanii voiau să creadă că nu există. Așa că luați o gură de aer, scuturați cărbunele de pe haine și pregătiți-vă: intrăm într-o epocă în care literatura începe să arate nu doar cum trăim, ci și ce gândim când creierul o ia pe scurtături printre traume, cenzură și morală oficială.