Dacă în episodul trecut din seria „Istoria literaturii în 50 de cărți interzise” vorbeam despre „Germinal” – romanul lui Zola care a speriat burghezia prin simplul fapt că a descris realitatea (ce obrăznicie!) – astăzi mergem un pas mai departe pe scara literaturii care le-a ridicat pulsul cenzorilor. Dacă Zola a arătat cum arată viața când ajungi prea aproape de ea, Joyce a comis sacrilegiul suprem: a arătat cum arată viața… în mintea unui om.
Și acolo, dragii noștri, nu e deloc salon literar cu perdele de dantelă și metafore parfumate, ci sex, frustrare, anxietăți domestice, senzații fiziologice și alte nenorociri suficient de umane încât să provoace atacuri de panică celor care cred că literatura trebuie să miroasă a bibliotecă proaspăt ceruită.
Așadar, după Zola – care a fost interzis pentru că a scris prea adevărat – urmează Joyce, interzis pentru că a scris prea onest. Se pare că, la 1900 și ceva, adevărul încă nu trecea de comisia de moralitate.
„Ulise” de James Joyce – romanul care i-a convins pe cenzori că literatura e prea periculoasă pentru oamenii serioși
Există cărți care te fac să plângi, cărți care te fac să râzi, și există „Ulise” de James Joyce (1922), cartea care i-a făcut pe critici, cititori și judecători să-și dea ochii peste cap simultan. În epoca în care romanul a fost publicat, lumea încă mai credea că lectura trebuie să fie un fel de ceai cu amabilități, în care personajele nu merg la toaletă, iar erotismul, dacă apare, se exprimă prin metafore florale, eventual în versuri, cu perdeaua trasă. Joyce, în schimb, s-a gândit:
„Hai să pun personajele să gândească așa cum gândesc oamenii în realitate: despre sex, frustrare, anxietate, stomac, frustrări domestice și sex. Mult sex.”
Rezultatul? O avalanșă de scandaluri, condamnări, cenzură și interdicții. Un val de indignare morală demn de trending Twitter – doar că fără Twitter și cu mai mult corespondent judecătoresc pe hârtie.
Cum a „corupt” Joyce Occidentul
Primii cititori au reacționat diferit. Unii au spus că Joyce e un geniu, un revoluționar al literaturii, un titan al monologului interior. Alții au spus: „La pușcărie cu el!”, pentru că tradus în limbaj juridic al vremii, Ulise părea să fie un atentat direct la „sănătatea morală a națiunii”.
În SUA, cartea a fost interzisă pentru obscenitate. Editorii revistei „The Little Review”, care publicau romanul în foileton, au fost trimiși în instanță. Judecătorii, probabil obosiți de atâtea fraze interminabile fără punct, au declarat cartea indecentă.
Întrebare: era într-adevăr Joyce indecent sau doar prea realist pentru gusturile vremii?
Răspuns scurt: da.
Capodoperă sau manual de scandal?
„Ulise” este una dintre acele opere care te obligă să alegi: ori îi recunoști genialitatea și te pretinzi entuziasmat, ori recunoști că la un moment dat ai citit 40 de pagini și ți-ai dat seama că nu știi unde s-a terminat fraza și unde ai început să-ți faci lista de cumpărături mental.
Romanul este complicat, dens, haotic și plin de umor subtil – genul care face criticii să zâmbească satisfăcuți și liceenii să întrebe: „Se dă și la examen?” Dar ceea ce i-a speriat pe conservatorii anilor ’20 nu a fost stilul, ci faptul că un roman literar avea tupeul să redea gânduri umane nefiltrate, inclusiv:
• fantasme erotice,
• trăiri trupestre,
• conversații banale,
• fiziologie nerușinată.
Oamenii reali, în mintea lor, nu se mai comportau ca poeții victoriani, iar asta, dragii mei, a fost considerată ofensă la ordinea publică.
Literatura, reținută preventiv
Cenzura americană a decis că Joyce e periculos. Prea periculos. Dacă ajungea romanul în mâinile tinerilor? Ar fi descoperit că literatura poate vorbi realmente despre viață. Ar fi descoperit că sexul există. Ar fi descoperit că oamenii se gândesc la propriile corpuri – oribil.
Din fericire, în 1933, judecătorul John Woolsey a citit romanul (probabil cu 3 cafele și o rezistență psihologică demnă de antrenament militar) și a decis că da, este o operă de artă, iar nu un manual de stimulare hormonală. Interdicția a fost ridicată. Civilizația occidentală a supraviețuit miraculos.
În loc de concluzie
Astăzi, Ulise este considerat: unul dintre cele mai importante romane ale secolului XX, text fundamental în literatura modernistă şi un filtru eficient pentru prietenii care doar pretind că sunt cultivați („Da, sigur l-am citit… începe cam greoi…”).
Ulise este romanul care a demonstrat că:
• literatura poate fi mai sinceră decât morala publică,
• cititorii nu sunt obișnuiți cu propriile lor gânduri,
• nimeni nu e pregătit mental pentru monologul interior al unei soții plictisite care își încheie capitolul cu un „da”.
Joyce nu a scris o carte obscenă. A scris o carte omenoasă, iar omenirea, la 1922, încă nu era pregătită pentru ea.
Dacă vrei să vezi drama completă, citește romanul.
Dacă nu, măcar spune cu încredere la o cină: „Ulise? O capodoperă a conștiinței moderne, dar controversată la vremea ei.”
Aşadar, „Ulise” este cartea care, prin simplul fapt că a arătat ce se află în mintea unui om obișnuit, a reușit să scandalizeze o lume întreagă. De aici încolo, literatura n-a mai putut da înapoi. Și bine a făcut.
Și dacă vi se pare că Joyce a avut parte de procese morale serioase, stați să-l vedeți pe Franz Kafka, care n-a mai avut nevoie să fie interzis pentru obscenitate – a fost interzis direct pentru că realitatea din romanele lui semăna prea bine cu regimul care avea să-l cenzureze. În articolul următor vom intra în „Procesul”, cartea care îți arată cum e să fii vinovat fără să știi de ce, să fii judecat fără proces și, desigur, să-ți explice toată lumea că totul e perfect legal. Dacă Joyce a scandalizat prin sinceritate, Kafka a scandalizat prin precizie profetică. Dar despre asta – cu avocatul și dosarul în mână – în episodul următor.