În episodul trecut din seria „Istoria literaturii în 50 de cărți interzise” vorbeam despre cum „Alice în Țara Minunilor” a reușit să supere China pentru că îndrăznește să prezinte animale care vorbesc – o crimă ideologică evidentă, căci dacă iepurii și pisicile capătă voce, cine știe ce urmează? Poate cer orar de lucru mai scurt, salariu minim sau dreptul de a nu mai purta joben obligatoriu.
Ei bine, astăzi trecem la un alt titlu care a provocat palpitații pe alte meridiane: „Originea familiei, a proprietății private și a statului” de Friedrich Engels (1884) – o carte care nu a fost interzisă pentru animale vorbitoare, ci pentru că îndrăznește să vorbească prea mult despre cum funcționează lumea din spatele cortinei.
Dacă „Alice” a fost cenzurată pentru imaginație, Engels a fost interzis pentru lipsa ei: pune totul pe masă, istoric, materialist, rece și matematic, transformând societatea într-o problemă de algebră politică. Într-o parte avem copilul rătăcit în Țara Minunilor; în cealaltă, copilul rătăcit în statul modern. Unu-i fantasy, celălalt e documentar.
Și totuși, ambele „clasice suspecte” au ceva în comun: au enervat niște oameni foarte importanți, iar asta le face cu atât mai interesante. Să deschidem deci cartea lui Engels – cu mănuși, ca nu cumva să se activeze alarma antimarxistă din sufragerie.
Înainte să intrăm în subiect, o precizare fermă și obligatorie: faptul că analizăm o carte marxistă nu înseamnă, nici pe departe, că susținem regimurile totalitare construite ulterior în numele marxismului. Acest text nu este o pledoarie pentru dictaturi, lagăre, cenzură, poliție politică sau alte „bijuterii” istorice.
„Originea familiei, a proprietății private și a statului” – sau cum să sperii Occidentul cu o carte din 1884
Dacă ar exista o listă secretă a cărților care au provocat crize de nervi politicienilor, preoților, capitaliștilor și funcționarilor cu gulere scrobite, „Originea familiei, a proprietății private și a statului” de Friedrich Engels ar sta sigur în primele locuri. Publicată în 1884, cartea a fost privită mult timp ca un fel de manual de instrucțiuni pentru răsturnarea lumii – ceea ce, să recunoaștem, e o performanță pentru o lucrare de peste 300 de pagini fără poze, meme sau tutoriale pe YouTube.
Cartea a ajuns să fie interzisă în Occident și în regimurile fasciste, ceea ce în sine e un compliment: ca să supere capete atât de diferite, trebuie să fi spus ceva interesant. Sau măcar incomod. Iar Engels chiar spune, cu o seninătate de profesor de istorie care își bea ceaiul în timp ce aruncă din greșeală un chibrit aprins într-un depozit de artificii, următoarele:
Familia, proprietatea și statul nu sunt naturale, ci invenții istorice create pentru administrarea controlată a oamenilor și resurselor.
În secolul XIX, asta suna ca: „Uber nu e despre transport, Uber e despre putere” – doar că spus într-o epocă în care oamenii încă se certau dacă electricitatea e magie neagră.
Cum a supărat Engels pe toată lumea
1. Pe conservatori
Engels are îndrăzneala să spună că familia tradițională nu e „dictată de Dumnezeu”, ci e rezultatul unor evoluții economice și sociale. Practic, lovește unde doare:
Adio „așa a fost din totdeauna”. Adio „așa trebuie pentru că așa spune tradiția”. Adio predici cu aerul că familia nucleară a fost inventată chiar de Adam și Eva, între doi copaci și o rușine metafizică. Conservatorii au reacționat la asemenea idei cam cum reacționează azi cineva când li se spune că „WhatsApp o să rămână gratuit, stai liniștit”.
2. Pe capitaliști
Engels mai spune și că proprietatea privată a apărut pentru că unii au început să controleze surplusul produs de alții. Cu alte cuvinte:
„Nu ești bogat pentru că ai muncit mai mult, ci pentru că alții au muncit – iar tu ai ținut productivitatea în buzunar.”
Acesta a fost echivalentul intelectual al faptului de a intra într-un sediu corporatist, a deschide frigiderul din bucătărie și a scrie cu markerul: „Profitul e doar salariul pe care nu-l dau angajaților.”
Acesta este genul de propoziție care face venele să pulseze pe fruntea unui manager.
3. Pe fasciști
Fasciștii – mari fani ai ordinii, ierarhiei, familiei patriarhale și proprietății sacrosante – nu aveau cum să-l înghită pe Engels. Cartea spunea exact inversul a ceea ce își doreau ei ca populația să creadă:
în interpretarea lui Engels, statul nu e o instituție care „protejează națiunea”, ci o unealtă creată de cei puternici ca să administreze exploatarea. Adică… dacă îi spui unui regim autoritar că statul e doar un administrator al intereselor economice private, s-ar putea să descoperi că nu mai ai voie să publici nimic. Și fix asta s-a întâmplat.
Unde apare scandalul și azi
În mod ironic, cartea e veche, dar disputele sunt perfect actuale:
• Cine controlează resursele?
• Ce înseamnă proprietate?
• Ce rol are statul: protecție sau administrarea privilegiilor?
• „De ce oamenii sunt învățați să creadă că lumea în care trăiesc e naturală, inevitabilă și așa a vrut Dumnezeu/natura/piața?”
Engels te obligă să pui mâna pe lupă și să întrebi: „Cui folosește?”
Nu e de mirare că în multe epoci ale istoriei cineva a decis că cititorii pot sta foarte bine și fără astfel de idei.
De ce e enervant Engels pentru cei cu putere
Pentru că: nu urlă, nu face propagandă ieftină, nu are ton apocaliptic, ci explică, cu exemple istorice, cum instituțiile sociale apar și dispar și cum nu există nimic etern în organizarea omenirii. Și asta e o veste proastă pentru cei care se agață de „tradiție” atunci când le e frică să-și piardă privilegiile.
Engels, astăzi
Dacă Engels ar trăi astăzi și ar publica un articol pe kritiQ.ro cu titlul:
„Statul e doar fața legală a monopolului intereselor private – de la triburi la corporații multinaționale”, ar primi în comentarii:
• 72 de mesaje cu „du-te în Rusia!”
• 18 de conturi anonime care îl fac „globalist”
• 4 liberali nervoși explicând că piața liberă va rezolva tot,
• un „Nu mă interesează, dar îmi dau cu părerea” de la cineva care a citit titlul pe diagonală.
Cartea merită citită nu pentru că trebuie, nu pentru că e marxistă, nu pentru că a fost interzisă (deşi își merită partea de glorie și pentru asta), ci pentru că oferă o perspectivă rară: instituțiile sociale nu sunt naturale – sunt făcute de oameni și pot fi schimbate de oameni. Iar asta e o idee pe care nici un stat autoritar, oricât de lustruit, nu o adoră.
Și asta, dragii cititori, e cea mai bună reclamă posibilă pentru o carte scrisă acum… 140 de ani.
În România de azi, Engels ar fi probabil uluit să descopere că „proprietatea privată” a evoluat într-o formă superioară: proprietatea privată… dar pe bani publici. În timp ce el analiza genealogia statului ca instrument al clasei dominante, noi avem un stat care funcţionează ca instrument al tuturor claselor politice, pe rând, în funcţie de rotaţia de cadre şi de viteza cu care se pot instala rudele în consiliile de administraţie. Dacă în secolul XIX familia patriarhală era celula de bază a societăţii, în secolul XXI celula de bază e grupul de WhatsApp al partidului, unde se hotărăşte cine merită o funcţie „pe competenţe” (adică pe competenţa de a fi nepotul cuiva). Aşa încât lupta de clasă s-a rafinat: nu mai este între bogaţi şi săraci, ci între cei cu acces la buget și cei cu acces doar la formularul online prin care li se promite „transparenţă”.
Încheiem aici expediția prin Engels, capitalism, familie și alte instituții care provoacă alergii ideologice unora și migrene morale altora. Dar nu închidem cartea prea tare, pentru că în episodul următor intrăm într-o lume și mai… „periculoasă”: „Germinal” de Émile Zola (1885) – roman interzis nu pentru că ar promova revoluția, ci pentru că are tupeul să arate realitatea așa cum este: murdară, dură, plină de exploatare și lipsită de filtre Instagram. Dacă Engels a supărat lumea explicând mecanismele sociale, Zola o va supăra arătând rezultatele lor, pagină cu pagină. Așadar, pregătiți-vă pentru mineri, foame, industrializare și personaje care trăiesc mai rău decât un influencer rămas fără Wi-Fi. Ne revedem în subteran.