Dacă în articolul precedent din seria „Istoria literaturii în 50 de cărți interzise” am vorbit despre „Mizerabilii” lui Victor Hugo – carte care i-a făcut pe monarhiști și o parte bună din cler să creadă că literatura este o armă mai periculoasă decât baioneta – astăzi rămânem în aceeași zonă a panicului cultural. Doar că schimbăm decorul: trecem de la baricadele revoluției franceze la o gaură de iepure, de la muncitori în zdrențe la pisici care zâmbesc filosofic, și de la temuta „propagandă republicană” la… animale care vorbesc.
Da, dragii noștri, dacă Hugo a speriat coroana, Lewis Carroll cu al său „Alice în Țara Minunilor” a speriat China. Sau, mai exact, un guvernator al provinciei Hunan, care s-a îngrozit la gândul că un copil ar putea ajunge să creadă că un șoarece se poate adresa unui om fără să ceară aprobare de la minister. Astfel începe povestea altei cărți „scandaloase”, judecate nu pentru conținutul ei profund, ci pentru efectul pe care l-ar putea avea asupra… ordinii naturale a lumii.
Bine ați venit la încă un episod din colecția „Cărți care au băgat societatea în depresie morală”, azi cu invitate speciale: Alice, o pisică zâmbitoare și un sistem nervos de cenzură cu reacții alergice la imaginație.
„Alice în Țara Minunilor” – pericolul vorbăreților cu blană și glumele ce au stârnit isteria cenzurii
Dragi cititori kritiQ, haideți să discutăm astăzi despre una dintre cele mai adorabile, romantice și… controversate cărți englezești: „Alice în Țara Minunilor” (1865) de Lewis Carroll. Da, chiar aceea cu iepuri grăbiți, pisici zâmbitoare și ceaiuri nebune. Dar, surpriză: la un moment dat, în China, s-a spus că ar fi fost interzisă. De ce? Pentru că… animalele… vorbesc! Și da, suntem la un nivel de „cultură” în care vorbitul animalelor este un subiect de scandal politic.
Scenariul absurd: vorbește-mai-mult-un-iepure
Să recapitulăm: Alice cade într-o gaură de iepure. Acolo, găsește o lume în care toate animalele — iepuri, șoricei, broaște, pisici — nu doar trăiesc, ci vorbesc. În manualele de matematică ale lui Carroll (fost profesor de logică), această lume este una absurdă, plină de nonsens, matematică sublimă și iluzii onirice.
Și ce-ar fi dacă un vestitor al moralei ar spune: „Stai puțin! Nu putem lăsa copiii să creadă că animalele vorbesc ca oamenii – e o insultă pentru demnitatea umană!” Ei bine, fix aşa a sunat argumentul celui mai fervent cenzor… în Hunan, provincia chineză, în 1931.
Interdicția: mit sau realitate istorică?
Însă, ca la toate conspirațiile literare, nu tot ce strălucește (sau se aude) este neapărat adevărat. Conform paginii de întrebări frecvente dedicate lui Alice, ar putea fi vorba mai degrabă de un zvon decât de o interdicție sistematică.
Se pare că o coloană anonimă din The New York Times, invocând o știre locală din presa chineză, a declanșat tot tam-tam-ul: un guvernator provincial a declarat că reprezintă un „dezastru” să pui animalele la același nivel cu oamenii.
Deci, da, există relatări, dar dovezile concrete (lege națională, edicte oficiale pe scară largă, un registru centralizat al cenzurii literare) sunt discutabile.
De ce era atât de scandalos un iepure vorbitor?
Pe lângă „insulta” adusă omului, invocată de cenzorul lui Hunan, mai există și alte teorii. De-a lungul timpului, au existat voci care au acuzat cartea lui Carroll că promovează idei „subversive”: consumul de substanțe bizare (ciuperci, „bețișoare violete” și alte deliruri) este interpretat de unii ca o aluzie la droguri, visare, schimbări de identitate — nimic moral, doar un trip literar. Așa că, într-un soi de panică morală, „Alice” a fost etichetată nu doar ca poveste pentru copii, ci ca o amenințare culturală: ce dacă copiii vor crede că pot discuta cu animalele? Sau că pot deveni altcineva după ce mănâncă ciuperci ciudate?
Ironia supremă: lumea visului vs. lumea reală
Este amuzant — și puțin tragic — că exact farmecul lui Alice, absurdul său bine calculat, tocmai acesta a trezit un val de teamă morală. O poveste care vrea să fie un vis, o reverie, a fost interpretată ca un manifest subversiv, un atac la ierarhia dintre om și animal, la „realismul moral”.
Pe de altă parte, poate tocmai asta e genul de literatură de care avem nevoie: una care să ne reamintească că lumea — și mintea — nu sunt simple linii drepte și că uneori, un iepure vorbitor e o metaforă pentru ceva mai profund.
Concluzie satirică: ce-am învățat (pe scurt)
• „Alice în Țara Minunilor” nu este doar o poezie ludică, ci un experiment logic-absurd cu implicații filosofice.
• Interdicția raportată nu pare să fie o politică culturală sistematică, ci mai degrabă un incident local amplificat în presă și mitologizat.
• Panica legată de „vibrațiile morale” ale vorbirii animalelor arată cât de ridicată poate fi neînțelegerea literaturii: ce pentru unii e vis și nonsens, pentru alții e pericol ideologic.
• Poate că ar trebui să ne temem mai mult de autorii care nu provoacă, decât de iepurii care vorbesc.
Şi, de parcă nu era de ajuns că „Alice în Ţara Minunilor” a fost cândva interzisă în China pentru că animalele vorbeau prea mult, în România contemporană cartea ar risca să fie suspectă dintr-un alt motiv: personajele par prea… realiste. În fond, ce diferenţă e între Iepurele Alb, care aleargă frenetic cu ceasul în mână, şi birocraţia autohtonă, care îţi explică mereu că „nu e timpul potrivit” pentru orice ai avea nevoie? Sau între Regina de Cupă, care cere „Să i se taie capul!”, şi eterna clasă politică, mereu pregătită să schimbe reguli, guverne sau principii peste noapte, dar niciodată pe ea însăşi? România ar putea folosi cu succes o „Pisică de Cheshire” oficială, care să dispară strategic când se întreabă lumea despre autostrăzi, educaţie sau spitale — dar, după cum arată lucrurile, pare că deja o avem.
Și dacă vă întrebați ce ar putea urma după o carte care a speriat China fiindcă un iepure are prea mult cuvânt de spus, ei bine… vă rugăm să vă pregătiți. În episodul următor, părăsim ceainicul pisicilor și intrăm direct în teoriile istorico-materialiste ale lui Friedrich Engels, în „Originea familiei, a proprietății private și statului” (1884) – lucrare interzisă nu doar pe la dictaturi comuniste, ci și prin democrații care au decis că analizele despre geneza proprietății pot produce mai multă agitație socială decât o insurgență cu furci. Dacă „Alice” a fost prea subversivă pentru că animalele vorbesc, Engels a fost prea periculos pentru că… oamenii înțelegeau ce spune.