marți, octombrie 28, 2025
Newsletter
BLOG
Acasă Blog Pagina 42

Egalitate? Doar în cimitir. Religia și politica văzute prin ochii unui ateu

MBM - KritiQ
-
0
Egalitate? Doar în cimitir. Religia și politica văzute prin ochii unui ateu

Un manifest lucid și tăios al unui ateu care s-a trezit devreme. Nu pentru că i-a spus cineva „adevărul”, ci pentru că a învățat să citească, să gândească și să vadă.

M-am trezit devreme.

Nu brusc, nu mistic, nu după vreo revelație.
Ci odată cu abilitatea de a citi. De a gândi. De a pune întrebări.
În timp ce alții învățau să creadă orbește, eu învățam să chestionez. În timp ce repetau lozinci, eu le demontam cu luciditate.
Am început să văd ceea ce nu voiam să cred că există:
Religia și politica nu sunt două drumuri paralele – sunt două șine ale aceleiași căi ferate care duce spre dresaj, nu spre libertate.
Nu ne învață să fim liberi. Ne învață să fim cuminți.
Ni se spune că ne naștem egali.
Dar realitatea e cinică și brutală:
Unii se nasc cu o cruce deasupra capului și o ștampilă în pătuț.
Alții se nasc cu dosar dinainte scris, destinat „să tacă și să creadă”.
Religia îți cere să te rogi pentru o lume mai bună.
Politica îți cere să votezi pentru una.
Rezultatul? Aștepți o viață întreagă ca să-ți vezi mizeria binecuvântată și minciuna votată.
Popa și primarul: frați în strategii, nu în credință
Amândoi îți vând iluzia alegerii.
Unul te face să crezi că ești alesul Domnului.
Celălalt, că ești puterea suverană.
Dar în realitate, unul îți ia zeciuiala, celălalt salariul minim și pensia părinților.
Iar tu, cetățean și credincios în același timp, aplauzi cu o mână crucită și cealaltă ridicată în semn de vot.
Catedrale se ridică, spitale se închid.
Promisiuni se țin doar pe hârtie, dar popii au SUV-uri și aleșii vile în Elveția.
Totul e bine, dacă taci. E și mai bine, dacă taci zâmbind.
Nu cred. Nu mă închin. Nu votez minciuni împachetate frumos
Sunt ateu.
Nu ca revoltă, nu ca modă.
Ci ca reacție naturală la minciuna repetitivă, dogmatică și ipocrită.
Refuz să mă conduc după reguli pe care nici cei care le propovăduiesc nu le urmează.
Nu caut adevărul absolut – știu că poate fi manipulat.
Dar văd realitatea.
Aceea în care copiii flămânzi se roagă degeaba, iar părinții lor votează aceiași escroci din inerție.
Aceea în care „ce ție nu-ți place, altuia nu-i face” valorează mai mult decât 10 porunci dictate de o autoritate invizibilă.
Sistemul nu te vrea liber. Te vrea dresat.
Să mergi la biserică.
Să mergi la urne.
Să înghiți. Să nu întrebi. Să spui „așa e bine”.
Dar binele cui?
Al celor care fac legile? Al celor care le explică duminica de la amvon?
Nimeni nu-ți vrea cu adevărat eliberarea.
Toți îți oferă mântuirea. Sau soluții electorale.
Ambele vin cu factură.
Adevărata trezire nu vine din revelație. Vine din citit
Nu a fost nevoie de un profet.
Mi-a fost de-ajuns să învăț să citesc, să gândesc critic și să privesc în jur.
Am înțeles devreme că frica e monedă universală.
Și că poporul dresat se conduce singur, fără gardieni vizibili.
Egalitate? Doar la cimitir.
Libertate? Doar în capul celor care refuză să se mai închine sau să mai voteze minciuni reciclate.
Adevăr? Nu există.
Realitate? Da – și e urâtă, dar sinceră.

Un ateu despre Orientul Mijlociu: mai lăsați-mă cu Dumnezeii voștri înarmați

MBM - KritiQ
-
0
Un ateu despre Orientul Mijlociu: mai lăsați-mă cu Dumnezeii voștri înarmați

Despre conflictul israeliano-palestinian și israeliano-iranian: manipulare, ură de tabere și un apel la umanitate, din partea mea, un ateu

Să stabilim de la început, ca să nu existe confuzii și comentarii cu „Doamne-ajută”: sunt ateu. Nu cred în profeți, în rai, în iad, în răzbunarea divină sau în minunile făcute la comandă, cu rezervare din timp. Cred în oameni. Asta mă face, aparent, o specie pe cale de dispariție în vremuri în care fiecare are o tabără, o cauză și un dușman.
Și sincer? Nu-mi plac taberele. De nicio culoare, religie, naționalitate sau marcă ideologică. Când aud „Tu cu cine ești?”, îmi vine să răspund „Cu scârba de toți cei care pun întrebarea asta.”
Aleg umanitatea. Aleg viața trăită lângă oameni, nu deasupra lor, nu împotriva lor. Nu cred că trebuie să-ți alegi o echipă ca să meriți compasiune, drepturi sau demnitate. Asta nu e fotbal, e realitate. Și e urâtă rău când o lași pe mâna fanaticilor cu scripturi sfinte în buzunarul de la piept și interese meschine în cel de la pantaloni.
Mă uit la conflictul israeliano-palestinian-iranian și nu văd „binele” și „răul”, cum ne-ar plăcea să credem. Văd oameni prinși într-o ruletă rusă condusă de manipulatori profesioniști: politicieni care mestecă pacea în conferințe și o scuipă pe străzi, lideri religioși care aruncă cu dogme mai repede decât aruncă alții cu pietre, și influenceri de cafenea care „susțin cauza” de pe canapea, între două story-uri cu avocado.
Eu îi disprețuiesc pe toți acești profitori de ură. Sunt vampiri emoționali care se hrănesc cu moarte, cu suferință, cu resentiment. Fac rating, audiență și alegeri din fiecare tragedie. Și râd în barbă când noi, muritorii de rând, ne certăm în numele „binelui” pe care ei îl definesc după cum le iese mai bine în sondaje.
Soluția? Nu e un miracol. Nu e o rachetă mai precisă. Nu e o graniță nouă pe hartă. E simplă: un singur stat, un singur set de drepturi, o singură umanitate. Sună naiv? Poate. Dar prefer naivitatea asta în locul cinismului organizat care ne ține dezbinați de zeci de ani.
Nu vreau să aleg între două victime care se transformă pe rând în călăi. Nu vreau să aplaud un război care ține calde scaunele unor elite și reci trupurile copiilor. Nu vreau să tac doar ca să nu deranjez sensibilitățile unui trib sau altul.
Vreau să trăiesc într-o lume în care să nu te coste viața să fii om.
Și dacă pentru asta trebuie să fiu singur în afara taberelor, cu părerile mele, cinismul meu și necredința mea – atunci fie. Dumnezeu cu ei. Eu rămân cu oamenii.
P.S.
Manifest dispreț și față de militanții străini de cauză care se cațără și pe acest conflict, îl întrețin susținând o tabără sau alta, doar pentru că le e teamă de anonimat și vor să profite astfel și de pe urma unor tragedii.
Eu văd ipocrizia din spatele bunelor intenții mascate de religii, fapt pentru care nu pot adopta vreuna și nici nu pot să aplaud militantismul, în general.
Militantismul presupune propagandă, adesea vorbe goale și lipsite de fapte care să le susțină. D’aia nu-mi plac nici militanții.
Din punctul meu de vedere, dacă fiecare dintre noi ar alege să fie bun, n-ar mai fi militantism, pentru că nu ar mai exista ,,cauze” pentru care să militeze unii sau alții.
Nu susțin și nu sunt de acord cu ,,adevărul” unora sau altora, pentru că acesta ține de aparențe și aparențele sunt adesea manipulate.
Eu susțin realitatea, realitatea este singura pe care n-o poate manipula nimeni.

Țepeș reloaded: Cu moșii-n tranșee și veritocrația-n buzunar

MBM - KritiQ
-
0
Țepeș reloaded: Cu moșii-n tranșee și veritocrația-n buzunar

Un comentariu satiric despre delirul paramilitar al Comandamentului „Vlad Țepeș”, noile lor ministere absurde, ideile autoritariste și legăturile obscure cu serviciile secrete proruse.

Dacă te trezești într-o dimineață și constați că ai schimbat imnul, drapelul, Constituția, ba chiar și denumirea țării în „Geția”, e simplu: nu-i demență, e doar noul stat propus de niște apostoli ai Evului Mediu reîncălzit pe soba paranoiei naționaliste. Așa-zisul „Comandament Vlad Țepeș” – o struțo-cămilă de ofițeri ratați, mistici de weekend și patrioți cu trecut de SRI-iști pensionați cu dosar dublu – s-a gândit că, dacă tot e haos, măcar să-l facă organizat. Cu „moși” și „sfaturi de înțelepți”, în timp ce noi, ceilalți, urma să fim îndemnați să murim de râs. Sau doar să murim, că tot acolo ajungem.

Când te apuci să reformezi România cu ministere numite „al Gliei”, „al Mișcării” sau „al Omului”, fie ești geniu, fie ți-ai uitat pastilele pe etajera din buncăr. „Ministerul Omului” urma să gestioneze sănătatea, cultura, educația, dar și munca, într-un melanj de neputință birocratică și misticism pe bază de dacopatie. Apropo, „Ministerul Viitorului” suna ca un departament de PR pentru extratereștri – doar că fără extratereștri și fără PR.
Iar „Ministerul Bunăstării”? O glumă excelentă, dacă n-ar fi fost sinceră. Într-o țară în care pensia e o ruletă rusească, oamenii aceștia visau la bunăstare prin… desființarea sistemului democratic. Nimic nu spune „prosperitate” ca un sistem în care Sfatul Bătrânilor hotărăște dacă meriți sau nu să mai respiri.
Partide? N-au decât să dispară!
Cei din Comandamentul Țepeș au propus desființarea tuturor partidelor politice. Nu că n-ar fi o fantezie populară la orele de maximă ură națională, dar ăștia chiar voiau să o pună în aplicare. Cum? Cu „veritocrația”. Adică o guvernare bazată pe „Legea lui UNU”, un soi de adevăr mistic extras probabil dintr-un vis avut de cineva după trei pahare de pălincă și o meditație cu YouTube pe fundal.
Ce înseamnă „veritocrație”? Nu știe nimeni. Dar sună impunător și are acel parfum discret de totalitarism cu batic tricolor.
Înapoi în viitor. Sau în URSS.
România urma să devină neutră, adică izolată, după modelul Belarus cu Ceaușescu în poză de altar. Iar în loc să-și tragă relații din Europa, băieții visau la tratate cu Rusia, China și Iran – Sfânta Treime a libertății și transparenței. Dacă n-aș ști că unii au făcut stagii în fostul KGB, aș zice că e o coincidență. Dar pentru cine „veritocrația” e un plan de guvernare, legăturile cu serviciile secrete ale lui Putin nu mai sunt conspirații, ci doar… compatibilitate profesională.
Sfatul Moșilor: bunica duce dictatura în traistă
Au inventat și o piramidă de conducere cu „moși” și „bătrâni înțelepți” care să vegheze nația. Vreo 1300 de moși locali, care trebuiau să coordoneze poporul ca-n vremurile dacice, dar cu buletin și aparat de oxigen. E amuzant cum, într-un proiect de viitor, decizia e dată pe mâna unei adunături care probabil abia descoperise Google-ul. Să nu mai zic că unii voiau să fie înțelepți, deși abia puteau silabisi cuvântul „liberalism”.
Pentru fraieri: un pic de sânge, un pic de aur, zero IQ
Cei care au pus botul la propaganda „Țepeș Reloaded” sunt fix genul care cred că dacii au inventat internetul și că România era un imperiu spațial până a venit UE și ne-a luat gravitația. O adunătură de „speriați de democrație”, fascinați de ordine, deși în viața lor n-au fost în stare să-și plătească o factură la timp.
Ăștia sunt cei care zbiară pe Facebook că „ne vinde Soros”, dar dacă le spui că sunt manipulați de băieții ruși din GRU, te fac agent CIA și mason transumanist.
Concluzie: România, Țepeșland Edition
Comandamentul „Vlad Țepeș” nu a fost o mișcare politică. A fost un delir colectiv, cu uniforme imaginare și hărți redesenate de pe Google Earth, probabil într-o sufragerie tapetată cu icoane și hărți ale Daciei Mari. Din fericire, România are vaccinul suprem: lehamitea. Atâta vreme cât poporul preferă să comenteze pe margine, decât să urce pe baricade, Țepeș rămâne în manualul de istorie, nu la Ministerul Dreptății.
Până atunci, să le urăm succes în proiectul Geția. Poate, cu puțin noroc, își vor face statul în Minecraft.

Doi ignoranți și-un conflict prea complex pentru mințile lor simple

MBM - KritiQ
-
0
Doi ignoranți și-un conflict prea complex pentru mințile lor simple

Greta Thunberg versus imbecilul Donald J Trump și războiul israeliano-palestinian. Doi ignoranți și-un conflict prea complex pentru mințile lor simple

Ce se întâmplă când o activistă suedeză care crede că lumea începe și se termină cu CO₂ se ciocnește retoric, iar uneori maritim, de actualul și fostul președinte al SUA, un om care înțelege Orientul Mijlociu cu aceeași finețe cu care o vacă înțelege un violoncel? Se întâmplă spectacol. Tragico-grotesc. Cu popcorn ars și subtitrare slabă.
Greta Thunberg, eterna adolescentă răzvrătită – genul de copil care dă vina pe schimbările climatice dacă-i cade înghețata pe jos – s-a urcat într-o barcă spre Gaza cu ambiția și naivitatea unui elev de gimnaziu care a citit trei postări pe Instagram și crede că poate reface harta geopolitică a Levantului cu niște conserve și o pancartă. A fost reținută de israelieni și expediată prompt spre Paris, ca orice activist care confundă apele internaționale cu o tabără de vară Greenpeace.
În colțul opus al incompetenței, actualul președinte american Donald J. Trump, abia reîncălzit pe scaunul de la Casa Albă de o majoritate de alegători care ar pierde la trivia împotriva unui pepene, s-a simțit obligat să intervină. A numit-o pe Greta „ciudată” și „furioasă” – de parcă el, cu fața sa de mango lăsat în soare și vocabularul de adolescent cu lobotomie, ar fi vreun far de normalitate și calm. Că tot vorbim de furie, nimeni n-a testat încă dacă Trump poate fi reîncărcat cu baterii alcaline și un pic de Fox News, dar indiciile sunt promițătoare.
Greta, în replică, a spus că „lumea are nevoie de mai multe tinere furioase”. Din păcate, n-a adăugat și „dar cu pregătire în istoria Orientului Mijlociu, nu doar în storytelling apocaliptic”. Pentru că Gaza, draga Greta, nu e un loc în care poți să intri cu intenții bune și să ieși cu karma intactă. Acolo, fiecare conservă livrată e o piesă într-un puzzle de 75 de ani pe care nici Mossadul, nici ONU, nici CNN-ul tău preferat n-au reușit să-l rezolve. Dar sigur îl rezolvi tu cu barca ta și două hashtaguri.
Pe de altă parte, Trump… Trump e convingător ca un măgar la catedra de relații internaționale. Pentru el, conflictul israeliano-palestinian e un meci de wrestling între „good guys” și „bad guys”, unde „good guys” sunt cei care îi râd la glume și cumpără arme de la americani, iar „bad guys” sunt… restul. Iar faptul că acest om a fost reales – da, reales, cu votul entuziast al celor care cred că „Hamas” e un nou fast-food halal în Texas – e dovada vie că democrația poate fi un act de sinucidere lentă, dar legală.
Adevărul dureros? Nici Greta, nici Trump nu au înțeles nimic. Ea confundă complexitatea geopolitică cu simplificarea moralistă de TikTok, el o tratează cu disprețul unui unchi beat la grătar, pentru care orice femeie tânără e fie isterică, fie comunistă. Dacă ar fi obligați să stea zece minute într-o dezbatere cu un istoric al regiunii, ar cere amândoi pauză de pipi și WiFi. De preferință, în altă țară.
În final, avem un conflict real, cu victime reale, și doi actori principali care își dau replici de parcă ar juca într-un episod de South Park scris la mahmureală. Poate că cel mai onest lucru ar fi ca amândoi să tacă. Dar știm că n-o vor face – pentru că lumea e un teatru, iar pe scenă au urcat doi actori proști, convinși că țipând mai tare vor părea mai deștepți.

Femeia narcisistă – zeița manipulării emoționale în patru acte, intermezzo Instagram, manualul tehnicilor de manipulare și secretele haremului narcisic

MBM - KritiQ
-
0
Femeia narcisistă – zeița manipulării emoționale în patru acte, intermezzo Instagram, manualul tehnicilor de manipulare și secretele haremului narcisic

Să vorbim despre ea. Nu despre femeia oarecare, ci despre femeia narcisistă – acel monstru frumos care nu se mulțumește să fie iubită, ci vrea să fie adorată, venerată și sacrificată zilnic pe altarul propriei imagini

Nu e un simplu narcisist, ci un maestru în manipulare, cu diplomă de excelență în distrugerea sufletelor.
Actul 1: Relația de lungă durată – un maraton al iluziilor și promisiunilor false
Dacă ai avut ghinionul să te înscrii la acest serial, felicitări. Ai fost selectat să joci într-o dramă absurdă în care tu ești victima inocentă, iar ea regizoarea, actrița principală și critică de artă a propriului ego.
Te lovește cu love bombing — o rafală de atenție și complimente care te hipnotizează, apoi începe să-ți testeze limitele cu „spațiu personal” și „nevoi de creștere”. Începi să te pierzi în justificări: „Are nevoie de timp”, „Nu știe să iubească”, „E doar o fază”.
Tu, rătăcit în labirintul ei, încerci să repari ce nici măcar ea nu recunoaște că e stricat. Nevoile tale devin capcane: „Dacă mă iubești, trebuie să mă lași să fiu liberă”. Iar tu, cu un creier prost echipat pentru a recunoaște jocurile, te întrebi cum iubirea a ajuns o sentință.
Actul 2: Narcisa mamă – cultivatoarea sufletelor programate pentru supraviețuire
În rolul de mamă, femeia narcisistă devine o artistă a egoului, transformând copilul în trofeu social, instrument de validare și extensie a propriei măreții. Nu iubește copilul, ci imaginea că „a reușit”. Dacă micuțul are o personalitate proprie, o sabotează subtil și cu diplomație, cu reproșuri de genul: „Fără mine nu ești nimic”, „Nu mă iubești suficient”.
Copilul crește cu un ghimpe în suflet și un manual de supraviețuire pentru narcisism feminin, iar mama își continuă rolul de victimă eroică cu hashtag-uri de „mama luptătoare” și „sacrificiu suprem”.
Actul 3: Terapeuta de Instagram – guruța iluziilor online și doctoranda în ghosting
Pe Instagram, ea e guruța motivațională care-ți vinde iluzii pe story-uri, iar în realitate e expertă în ghosting și „dispariții strategice”. Te învață cum să fii „prezent”, dar când ai nevoie de ea, devine invizibilă.
Dacă o critici, devii imediat „toxicul” care „nu e pregătit pentru creștere spirituală”. Și, fără să clipească, te blochează cu aceeași naturalețe cu care postează o poză cu cafeaua de dimineață.
Actul 4: Portretul de ansamblu – regina iluziilor toxice și arhitecta distrugerii emoționale
Femeia narcisistă nu e o simplă persoană, ci un dispozitiv de extracție a vieții emoționale. Se hrănește cu admirație, controlează cuvintele și tăcerile, construiește castele de nisip din propria imagine și apără cu ziduri de confuzie emoțională.
Întâlnirea cu ea nu e o poveste de dragoste, ci o terapie pe viață în care, dacă nu ești atent, ajungi să devii o versiune mai mică și mai tristă a ei.
Intermezzo: Idealizarea – arma secretă a celor care fug de ei înșiși
Idealizarea ei nu e romantică, ci un marketing emoțional pentru naivi. O fantasmezi ca să nu te uiți în propria oglindă spartă. În loc să-și asume defectele, proiectează pe tine iluzii și te consumă emoțional până rămâi gol. Și când încerci să te trezești, devii „toxicul”, „nesigurul”, „cel care nu iubește suficient”.
Bonus: Tehnicile de manipulare – manualul oficial al narcisistei
Și pentru că nimic nu e la voia întâmplării, hai să-ți prezint arsenalul complet de manipulare pe care îl folosește:
* Love bombing: Te hipnotizează cu atenție excesivă ca să te prindă în plasă.
* Gaslighting: Îți face să-ți pui la îndoială sănătatea mintală, realitatea și percepțiile.
* Ghosting: Dispare fără explicații, lăsându-te să te devorezi pe dinăuntru.
* Victimizarea: Când o prinzi că te minte sau te ignoră, se transformă în victimă și întoarce situația împotriva ta.
* Triangularea: Folosește alți oameni (prieteni, foști, urmăritori) ca să-ți pună presiune emoțională.
* Proiecția: Îți aruncă în față defectele ei ca să te facă să te simți vinovat.
* Jocul pe vinovăție: Manipulează sentimentele tale de vină pentru orice nu merge cum vrea ea.
* Silent treatment: Ignoră total, transformând tăcerea în armă de distrugere emoțională.
* Gaslighting afectiv: Îți spune că exagerezi sau că „tu nu știi să iubești” când o confrunți.
* False promises: Face planuri și promisiuni pe care le uită în secunda următoare.
* Răsucirea adevărului: Întoarce orice discuție în favoarea ei, de parcă e singura cu dreptate.
* Love withdrawal: Retrage afecțiunea brusc, ca pedeapsă pentru „comportamentul tău greșit”.
* Mirroring fals: Se adaptează la ce vrei să auzi, doar ca să te prindă mai bine în plasă.
* Triunghiul dramatic: Alternă rolurile de salvator, victimă și persecutor pentru a-ți destabiliza mintea.
Bonus 2: Haremul narcisic – nu e niciodată singură
Și nu te amăgi că ești „unicul”, „specialul”, „singurul care o înțelege”. Ea are mereu mai mulți parteneri sexuali și surse de aprovizionare narcisică – oameni care-i alimentează ego-ul, îi validează iluziile și îi oferă admirație la pachet cu atenție necondiționată.
Fiecare e o piesă în puzzle-ul ei disfuncțional, un trofeu, un alimentator de vanitate, o sursă temporară de adorație. Dacă ai noroc, ești doar o etapă în această roată a narcisismului.
Sfârșit de piesă? Nicidecum.
Ea merge mai departe, cu un nou bărbat care să-i alimenteze narcisismul, cu o nouă rochie, un nou citat motivațional și un nou cont de Instagram.
Tu? Dacă încă o idealizezi, trezește-te. Dacă ai trecut prin asta, ia-ți la revedere și mută-ți centrul de greutate către realitate. Și dacă o vezi cum rupe alt suflet, amintește-ți: nu e zeiță. E doar o femeie cu armă letală numită manipulare, speriată de propria goliciune.

Reactive Abuse și alte sporturi extreme pentru bărbatul modern

MBM - KritiQ
-
0
Reactive Abuse și alte sporturi extreme pentru bărbatul modern

Reactive Abuse și alte sporturi extreme pentru bărbatul modern

(fragment din volumul în pregătire „M-am căsătorit în Bahamas” de Marian Benone Mihai)

(sau cum devii agresor doar pentru că ai avut un puls și ai îndrăznit să observi realitatea)

Într-o lume în care bărbatul trebuie să fie stoic și empatic, să aibă grijă de el fără să fie narcisist, să plângă fără să pară slab și să iubească fără să ceară nimic în schimb, apare EA, regina absolută a haosului emoțional cu gene false și citate din Brene Brown, femeia narcisistă-borderline.
Nu iubește. Nu se atașează. Nu se dăruiește. Ea se aprovizionează.
Își selectează „victimele” pe criterii clare: bărbați integri, profunzi, loiali, pe care îi poate trece treptat prin malaxorul iubirii condiționate, al sexului ca instrument de manipulare și al dramatizării ca formă de combustie personală.
* Reactive Abuse – sau cum devii „abuzator” pentru că ai avut reacții umane
Totul începe subtil. Critici mascate în grijă. Șantaj emoțional ambalat în tandrețe. Nevoia de control ascunsă sub masca anxietății. Și când simți că ceva e în neregulă, îți pui întrebări. Îi spui că te simți nedreptățit. Că ai nevoie de claritate. Ai ridicat vocea, după ședințe de patru-cinci ore de gaslihting livrat pe un ton pasiv agresiv și mesageria plină de citate din diverși influenceri, atent selectate să te facă să te simți vinovat pentru ceea ce ea face, în tot acest timp? Gata. Ești agresorul oficial.
„Mi-a fost frică de tine.”
„Nu-mi place cum te uiți la mine.”
„Simt că mă manipulezi emoțional…”
Păi cum ai putut, mă bărbate? După tot ce a făcut ea pentru tine – adică un sex pasiv-agresiv, două stories cu voi doi și o criză de gelozie transmisă live – TU îți permiți să ai dubii? Să ceri explicații? Să pui întrebări?
Ești bolnav, ești toxic, ești… narcisic!
* Maimuțele zburătoare – corul grecesc al dramei sale personale
Și n-ai cum să te aperi. Pentru că ea nu vine singură. Vine cu un anturaj de „validate emoționale” – un grup de maimuțe zburătoare care îi spală trauma cu șampon bio și îi validează fiecare minciună cu emoji de susținere.
Aceste ajutoare vin în valuri:
Prietenul gay care știe exact cum trebuie să te comporți tu, ca bărbat, fără să fi fost vreodată într-o relație heterosexuală.
Văduva de 3 ori divorțată care te numește „narcisist cu mască de empatie”.
Psihoterapeuta autodidactă, pe bază de TEDx și horoscop.
Și cu toții îți scriu că ea te iubește, că suferă, că nu mai poate fără tine, în timp ce ei îi scriu texte de genul:
„Nu te mai uita în urmă, scumpo. Ești lumină.”
„Ai avut curaj să pleci. El n-a știut să te țină.”
„Narcisiștii atacă exact ce nu pot fi.”
Și tot ce ai făcut tu a fost că ai întrebat:
„Cine e bărbatul care îți scrie inimioare la 2 noaptea?” sau ,,Cine pula mea e Puiu?”
Partea pe care nu o spun: ea a înșelat, înșală și va înșela.
Punct. Fără glumă. Fără dubiu.
Este modus operandi-ul. Este pulsul ei intern. Este forma ei de autonomie.
Din prima zi de relație până în ultima, ea are mai mulți bărbați activi, semi-activi, de rezervă, în așteptare, pe silent sau pe „standby emoțional”. Un soi de poliță de asigurare sexuală și afectivă, dar și un circuit neîntrerupt de validare, de flirt și de futut „just in case”.
Ea spune că „are nevoie să se simtă dorită”. Că „nu e vorba despre sex, ci despre conexiune”. Dar tu afli târziu că, între două postări cu citate despre fidelitate și o criză în care îți cere să nu te uiți la chelneriță, ea tocmai s-a culcat cu „prietenul din copilărie”.
Și tu ești vinovat. Pentru că ai avut îndoieli.
* Gaslighting invers – când nu mai ai voie nici să simți
Tu știi. Tu simți. Dar te-ai trezit într-un labirint în care fiecare ieșire e vopsită în vinovăție.
Ai prins-o mințind? „Ai interpretat greșit.”
Ai văzut mesaje? „Invadezi spațiul meu.”
Ai spus că ai fost rănit? „Asta e trauma ta, nu vina mea.”
Ea e victima. Tu ești agresorul. Deși faptele sunt invers.
* Finalul? Nu ești nebun. Ești doar lucid.
Dacă citești acest text și simți că e despre tine, e pentru că ea nu e unică. Sunt multe. Prea multe. Și toți acești bărbați arși emoțional, acuzați pe nedrept, demolați psihologic, sunt parte dintr-o realitate ignorată de prea mulți.
Tu n-ai fost narcisist. Ai fost sursă.
Tu n-ai fost agresor. Ai fost epuizat.
Tu n-ai trădat. Ai reacționat.
* Fragment din volumul în curs de apariție:
„M-am căsătorit în Bahamas”
de Marian Benone Mihai
Cartea bărbaților care nu mai tac. Cartea celor care au văzut iadul și-au ieșit din el râzând. O oglindă a absurdului romantic modern, scrisă cu sânge, sarcasm și luciditate.

Intimitatea – sport extrem practicat doar de cei care au terminat toate sezoanele de autoamăgire și n-au dat skip la terapie.

MBM - KritiQ
-
0
Intimitatea – sport extrem practicat doar de cei care au terminat toate sezoanele de autoamăgire și n-au dat skip la terapie.

Intimitatea adevărată nu e romantică, e brutală: despre relații, frică, narcisism și mobila emoțională

Majoritatea oamenilor nu sunt îndrăgostiți. Sunt hamsteri emoționali care aleargă în cerc pe roata familiarității, trăgând după ei o rutină obosită, ca pe-un preș murdar pe care nu-l mai suportă, dar nici nu au curajul să-l arunce. Ce numesc ei „intimitate” e, de fapt, o combinație de lene afectivă, amintiri rebăgate la microunde și frica de a-și face din nou cont pe Tinder.
Și da — adaugă-i și pe narcisiști aici.
Pentru ei, intimitatea e un concept decorativ, ceva ce pui într-un story cu filtru sepia, nu o realitate trăită. Ei nu vor intimitate, vor oglinzi. Reflectări. Admiratori. Nu parteneri, ci spectatori.
Loialitate? Ha! Doar dacă e față de propriul ego. Orice altceva e trădare în codul lor nescris de manipulare afectivă.
Dar hei, oamenii „normali” au loialitate! Ce dacă e loialitate față de un vid emoțional? Important e că stau. Ca mobila. Ca moliile în dulap. Ca speranțele expirate dintr-un CV de 45 de ani.
Adevărata intimitate? Nu e despre săruturi în ploaie și lumânări cu miros de „Calm Autumn”. Nu. E despre traume din copilărie, despre nervi întinși ca elasticul de la chiloții de casă, despre revelația dureroasă că partenerul tău nu e o extensie a idealurilor tale Pinterest — e o oglindă murdară în care refuzi să te uiți.
Pentru că dacă te uiți cu atenție… s-ar putea să vezi ceva ce nu-ți place:
pe tine, în toată gloria ta nevindecată.
Și ce fac oamenii în fața acestui disconfort? Își iau o canapea nouă de la IKEA. Schimbă draperiile. Cumpără plante. Își zic că „au revitalizat relația”. Ca și cum o palmieră decorativă poate masca lipsa cronică de comunicare. Spoiler alert: nu poate. Dar au citit ei că verdele calmează.
Între timp, relația devine un call center emoțional. Un Excel cu taskuri conjugale. Nu vă mai verificați sufletele, dar știți exact cine a scos gunoiul.
Voi nu sunteți parteneri — sunteți doi contabili nervoși care gestionează bonuri fiscale afective.
Și, culmea ironiei, la toată comedia asta îi ziceți „stabilitate”.
Dar hai să fim sinceri, măcar o dată pe an: oamenii nu se tem să piardă iubirea. Se tem să piardă versiunea lor domesticită, editată pentru consum public. Se tem să dea nas în nas cu furia lor, cu dorințele lor nefiltrate, cu colțurile rugoase ale sinelui. Așa că se transformă în tapițerie umană:
plăcută la atingere, moale la conflict și ușor de ignorat.
Și iată adevărul greu de digerat:
Nimeni nu-ți va salva relația. Nici escapadele romantice. Nici copiii. Nici câinele de terapie. Nici statusurile criptice de pe Facebook.
Singura salvare e brutală și eliberatoare:
să ai curajul să te vezi așa cum ești. Cu tot cu rănile pe care le camuflezi, cu tot cu mecanismele tale de apărare pe care le numești „personalitate”.
Să-ți dai seama că celălalt nu e un actor în filmul tău de Oscar, ci un om real. Cu frustrări, cu vise neexprimate, cu dungi gri în sufletul lui.
Și dacă e narcisist, vestea proastă e că s-ar putea nici măcar să nu vadă că e om. El crede că e o idee. O poză bună. O poveste perfectă cu el în centru. Iar tu ești doar decor.
Problema e că vizibilitatea doare. Și cei mai mulți ar prefera o extracție de măsea fără anestezie decât un moment autentic de vulnerabilitate.
Oamenii vor conexiune fără riscuri. Iubire fără muncă. Intimitate care nu le tulbură binge-ul de pe Tinder..
Și da, bărbații care cred că masculinitatea e despre a tăcea până explodezi ca un boiler defect — deschideți gura înainte să cedați pe dinăuntru.
Și femeile care confundă grija cu controlul — nu mai regizați drame. Adevărata putere vine din sinceritate, nu din manipulare cu zâmbet inclus.
Intimitatea nu e un premiu de consolare pentru „am fost ok-ish într-o relație mediocră”.
E o luptă. Cu sinele. Cu oglinda. Cu toate filtrele emoționale care ți-au dat iluzia de control.
Și dacă nu ești gata să sângerezi puțin în proces, atunci rămâi acolo — în bula ta călduță, Instagramabilă.
Dar nu-i mai spune iubire. Spune-i pe nume: frică ambalată în pastel.
Alege. Poți anestezia totul până moare. Sau poți să rupi plasturele, să scormonești, să vezi, să simți și să reconstruiești.
Una duce la viață. Cealaltă la o înmormântare emoțională, cu program de somn fix și ochi triști pe pilot automat.
Oglinda nu minte. Tu doar ai învățat s-o eviți.

 

Nu te teme, Răzvan Vasile, te va salva algoritmul!

MBM - KritiQ
-
0
Nu te teme, Răzvan Vasile, te va salva algoritmul!

Cum a devenit spiritualitatea digitală o scuză pentru manipulare emoțională – cazul Răzvan Vasile

Nu te teme dacă e întuneric, Răzvane. Nu e suferință autentică – e doar setarea de luminozitate greșită pe iPhone, în timp ce filmezi o „mărturie” cu ochii umezi și vocea tremurată. Ai grijă să nu ți se vadă cablul de la microfonul lavalieră, că se rupe vraja mistică și urcă reach-ul la vale.

Ai descoperit că „există momente în viață când nu mai ai cuvinte, nici direcție, nici aer.” Probabil când ți-a picat contul de TikTok o zi pentru „conținut sensibil.” Acolo, da, e o tăcere grea. Ca o apă stătută în care se oglindesc followerii tăi – în special cohorta de narcisiste covert Borderline, acele mari preotese ale durerii cosmetizate, care se văd în tine ca într-un selfie spiritual și care îți folosesc conținutul ca bici pentru partenerii empatici, în timp ce le încarcă telefonul cu mesaje de la tipul cu care îi înșală.
„Nu ești singur,” șoptești cu privirea de călugăr urban. Nu e, într-adevăr. E cu el. În timp ce tu îi dai validare de templu digital, ea își face cont pe Bumble. Tu îi oferi mantre și justificări pseudo-sacrale pentru tratamentul pe care-l aplică, el îi oferă o cameră de hotel. Echilibru perfect între karma și carnal.
Ai un paragraf întreg în care explici că nu mai e nevoie nici măcar de o rugăciune – ajunge un oftat. De fapt, la tine nu e nevoie nici de sinceritate. Ajunge o față tristă, luminată de LED-uri calde, și un fundal Lo-Fi cu păsărele și ploaie. E suficient să spui: „Doamne, nu mă lăsa,” și engagement-ul crește. Ai descoperit algoritmul rugăciunii pasiv-agresive.
Hristos, zici tu, „nu fuge de lacrimile tale, ci le culege.” Poate. Dar ce n-ai înțeles tu e că Hristos n-a fost content creator. N-a avut un ring light și nici rubrică de „testimoniale” de la mame spirituale divorțate de 3 ori care acum se autointitulează „vindecătoare de traume generatoare.” Tu, însă, ai devenit duhovnicul digital al celor care confundă reglajul hormonal cu iluminarea interioară.
„Crucea se poartă zilnic,” afirmi cu solemnitate. Da, Răzvane. La tine e croită din colaborări plătite și branding personal. E făcută din story-uri despre suferință care se încheie cu „salvează ca să revii când ai nevoie.” Dar tu nu vrei să-i salvezi. Tu vrei să te salveze ei. Din irelevanță.
Și, culmea, te și salvează. Cu like-uri, comentarii lacrimogene, și DM-uri în care îți mulțumesc pentru că „ai pus în cuvinte exact ce simt.” Ce simt ele, Răzvane, nu e vindecare. E o justificare lirico-toxică pentru cum își manipulează partenerii – empatici, liniștiți, fragili – în timp ce le predică din versetele tale Instagramabile și le fură liniștea. Iar când acei parteneri își pun întrebări, primesc în față câte o postare de la tine, cu insinuarea: „Vezi, tu ești cel care nu înțelege trauma ei.”
Ai reușit, fără să-ți dai seama, să devii un soi de soft-porn emoțional pentru narcisismul covert. Un spațiu sigur pentru auto-victimizare și tortură lentă a celor care chiar vor o relație decentă. Ai construit o catedrală de carton în care femeile toxice își rotesc ochii în sus, suspină teatral și își spun: „Ce bărbat conștient… păcat că al meu nu e așa.” Apoi merg și trimit „bărbatului inconștient” postarea ta, ca șut final după ce l-au făcut praf cu invalidări pasive, crize și aventuri terapeutice la propriu.
Dar nu te teme, Răzvane. Cât timp există suferință dezirabilă și followeri cu traume la reducere, vei avea public. Nu pentru că ești autentic. Ci pentru că ai învățat să împachetezi vidul emoțional în pasteluri și cuvinte-martor.
Și nu, nu ești singur. Dar poate ar trebui să fii.
PS:
Aceasta este o reacție la conținutul paginii lui Răzvan Vasile, un alt ,,influencer” cu profunzime de AI.

Gicăcontra și Gașca de Gânditori pe Like-uri

MBM - KritiQ
-
0
Gicăcontra și Gașca de Gânditori pe Like-uri

Tipologii virale în era opiniei absolute: de la Gicăcontra la patriotu’ cu bere nemțească și guru de balcon

Trăim vremuri în care toți au păreri, dar puțini au dubii. Și uite-așa, internetul s-a umplut de personaje care par să fi fost crescute de Facebook, nu de părinți. Să facem cunoștință:

1. Gicăcontra
„Dacă tu zici alb, eu zic negru. Nu contează subiectul, contează să te enervez.”
Nu gândește, reacționează. Se crede independent, dar e dependent de a fi contra. Dacă mâine majoritatea zice că aerul e bun, el o să-și țină respirația până face bleu.
2. Expertul de Comentarii
Doctor în „mi-a zis mie cineva”. Citează articole pe care nu le-a citit, folosește „știința” ca pe o bâtă, dar n-ar recunoaște o sursă serioasă nici dacă l-ar lovi cu IF-ul în cap.
Are mereu o părere, niciodată o îndoială.
3. Patriotul de Tastatură
„Trăiască România!” – scris de pe iPhone, cu Netflix pe fundal și bere nemțească în mână. Iubește țara, dar doar în comentarii. Visează la daci și dictatori, dar plătește impozitul în rate.
4. Guru de Cartier
Tratează totul cu ceai, sare de baie și antivaccinism pe pâine.
Refuză medicina, dar ia sfaturi de sănătate de la unul care vinde brățări din păr de cal.
5. Influencerul Apocaliptic
„Sistemul ne minte!” – urlat live cu lumină de la becul economic.
Prevestește sfârșitul lumii săptămânal, dar încă nu s-a mutat de la maică-sa.
6. Independentul
Gândește cu capul lui, nu urlă, nu vrea scandal.
Pare suspect.
Nu prinde like-uri.
Deci e ignorat.
Concluzie
Toți sunt „liberi”, dar doar unul gândește. Restul doar reacționează.
Și fiecare crede că-i trezit, dar doarme bine în bula lui.
Liniște, că postează Gică.

Detașat, viril și generat de AI – cronica influencerului care nu iubește și a femeilor care-l share-uiesc până își pierd busola emoțională

MBM - KritiQ
-
0
Detașat, viril și generat de AI – cronica influencerului care nu iubește și a femeilor care-l share-uiesc până își pierd busola emoțională

Când AI-ul scrie iubirea și femeile dau share cu lacrimi: cronica influencerului care n-a simțit nimic, dar a viralizat tot

O reacție la un fenomen din ce în ce mai des întâlnit: poezia industrială pentru femei plictisite emoțional, scrisă de băieți crescuți de algoritmi și ambalată în metafore despre suferință, detașare și „iubirea care nu mai arde”.
Cunoști textul.
Are peste 700 de like-uri, 53 de share-uri și 19 comentarii de genul:
„Am simțit fiecare cuvânt”
„Doamne, exact așa trăiesc eu”
„Ce bărbat profund!”
Ce nu știi e că acele „cuvinte” nu au fost simțite.
Au fost generate de AI, la comanda unui influencer de duzină care scrie despre emoții la fel cum ai comanda o shaorma: rapid, ieftin și cu extra sos la dramă.
Textul, pe scurt:
„E mult mai liniștit să trăiești cu o femeie pe care nu o iubești. Nu te doare, nu-ți pasă, nu-ți pasă nici că nu-ți pasă. E pace. E Nirvana bărbaților obosiți de iubire.”
Traducere: „Stau într-o relație moartă ca un psihopat pasiv și mă simt foarte profund în legătură cu asta.”
Dar ce face textul să explodeze nu e că e prost.
Ci că are un public.
Un public devotat, cu inima franjuri și cu stories-ul plin de citate.
Acele femei care trăiesc în bula lor de narcisism covert borderline, unde orice text care spune „el nu mă iubește, dar mă tolerează” devine Biblie emoțională.
Îl distribuie ca pe o revelație:
„Cât adevăr…!!!”
Nu, câtă autosabotare cu glitter.
Realitatea e că asemenea texte nu sunt despre „arta de a simți în absența iubirii”, ci despre aroganța emoțională a unui individ care confundă detașarea cu superioritatea.
El – influencerul – nu e un om rănit.
E un mim al introspecției, care folosește AI-ul ca să coasă metafore la kilogram pentru femei care vor să se simtă „neînțelese”, dar fără ca ele să înțeleagă nimic.
Și da, ai ghicit:
Textul e livrat cu fundal sonor lo-fi, un voiceover grav și un font italics, pentru maximă penetrare emoțională în cortexul cititoarelor care trăiesc doar prin share, like și regret.
Și ce fac ele, ,,fragilele” susținătoare ale suferinței romantice?
Trimit acel text partenerului – ăluia viu, real, de lângă ele – în speranța că el va înțelege, în sfârșit, cât de profundă e tristețea lor.
Dar tot ce înțelege bietul om e că trăiește într-un episod dintr-un serial psihologic fără buget.
Textele astea sunt doar arme emoționale pasiv-agresive.
Distribuite nu pentru frumusețea lor, ci pentru puterea lor de manipulare.
Sunt bâte poetice. Cu ele lovești fin, dar repetat, până când el cedează.
Sau pleacă.
Sau dă block.
Între timp, tu, draga cititoare, refuzi să vezi adevărul: că nu ești o victimă romantică, ci o narcisistă covert borderline cu o obsesie pentru suferință scenarizată.
Ți se pare că trăiești o dramă profundă.
Dar trăiești, de fapt, o telenovelă scrisă de AI și regizată de TikTok.
Și știi ce e mai trist?
Nici influencerul nu crede în ce scrie.
El știe doar că dacă pui în același paragraf cuvintele „femeie”, „nu te merit”, „privire rece”, „pasiune stinsă” și „pat în care nu mai e nimic”, ai deja 10K like-uri și cel puțin 3 narcisiste care vor spune:
„E ca și cum m-ai descris pe mine…”
Da, exact, te-a descris o unealtă de generare textuală.
Te-a „înțeles” un AI.
Și tu distribui acel text ca și cum e scris special pentru tine.
Pentru că, în fond, îți place să fii nefericită cu stil.
E mai comod să citești despre cum nu ești iubită, decât să-ți pui întrebarea:
„De ce rămân într-o relație care mă macină?”
Sau și mai bine:
„De ce îmi plac bărbații care scriu despre cât de detașați sunt?”
Nu, textul meu nu e despre iubire.
E despre ipocrizie.
E despre cum s-a transformat suferința într-o monedă de schimb pe Instagram.
E despre băieței care mimează profunzimea cu AI și despre femei care distribuie acea simulare în timp ce-și torturează bărbații reali cu așteptări generate digital.
E despre cum, în 2025, nu trebuie să mai simți.
Trebuie doar să „creezi content”.
Așa că, dragă influencerule, lasă AI-ul jos și du-te la terapie.
Și tu, dragă cititoare, data viitoare când vrei să distribui un text ca să-ți pedepsești partenerul, mai bine ieși cu el la o cafea și întreabă-l ce mai simte.
Sau nu.
Și continuă să trăiești ca un status de Facebook din 2013.
1...414243...50Pagina 42 din 50

Sunt Marian. N-am răspunsuri, dar am glume. KritiQ e blogul meu - ironic, amar, uneori chiar amuzant.

KritiQ

TENDINTE

CATEGORII

Toate drepturile rezervate © MBM- KritiQ by BITMADRID