marți, decembrie 16, 2025
Newsletter
BLOG
Acasă Blog Pagina 6

Istoria literaturii în 50 de cărţi interzise (II)

Nicolae Coman
-
0
Istoria literaturii în 50 de cărţi interzise (II)

Dacă în episodul precedent am vizitat „Republica” lui Platon – acea cetate ideală unde libertatea era pusă la regim strict, poeții erau scoși pe ușă, iar adevărul circula doar cu ștampilă oficială – acum schimbăm decorul. De la austeritatea gardienilor platonici trecem la carnavalul zeilor lui Ovidiu, unde nimic nu rămâne fix și totul se transformă: oameni în copaci, fete în izvoare, eroi în constelații. Dacă Platon visa o lume rigidă, Ovidiu ne oferă un spectacol al instabilității, o demonstrație că singura lege universală e schimbarea – și, desigur, capriciul divin.

„Metamorfozele” – primul reality-show al Antichității

„Metamorfozele” lui Ovidiu sunt, în esență, un fel de enciclopedie a transformărilor fantastice, dar scrisă cu nervul unui scenarist de telenovele divine: zei plictisiți care își schimbă forma mai des decât își schimbă oamenii hainele, muritori care devin copaci, izvoare sau constelații doar pentru că au avut ghinionul să atragă atenția cuiva de pe Olimp, și tragedii care se rezolvă nu prin justiție, ci printr-o metamorfoză rapidă, ca un buton de „reset”. E o lume în care nimic nu rămâne stabil, iar singura constantă e capriciul zeilor – un fel de show cosmic unde drama și comedia se amestecă, iar spectatorul rămâne cu impresia că Antichitatea inventase deja efectele speciale, doar că le numea „pedeapsă divină”.

Dacă Platon ne-a plictisit cu cetatea lui perfectă, unde totul era ordonat ca într-un tabel Excel antic, Ovidiu vine și dă totul peste cap. La el nu există gardieni care să-ți spună ce să citești, ci zei care te transformă în copac dacă te uiți prea insistent la cine nu trebuie. „Metamorfozele” sunt, de fapt, un fel de colecție de efecte speciale ale Antichității: azi ești om, mâine ești lebădă, poimâine constelație.

Ovidiu nu are obsesia cenzurii, ci a spectacolului. El scrie ca și cum ar fi scenaristul unui serial cu sute de episoade, fiecare cu altă transformare bizară. Dacă Platon ar fi avut Netflix, ar fi dat block la jumătate din conținut; Ovidiu, în schimb, ar fi fost trending la categoria „fantasy mitologic”.

Ironia e că, în timp ce Platon visa o lume rigidă și imuabilă, Ovidiu ne arată că singura constantă e schimbarea. Zeii lui sunt capricioși, oamenii sunt victime colaterale, iar natura devine un fel de scenă pe care se joacă drama cosmică. Totul e fluid, instabil și, mai ales, spectaculos.

Și, dacă e să fim sinceri, „Metamorfozele” seamănă mai mult cu un manual de supraviețuire în fața zeilor: regula numărul unu – nu atrage atenția; regula numărul doi – dacă ai atras-o, pregătește-te să devii mobilier natural.

Apollo și Daphne – „Dragoste la prima fugă”

Apollo, zeul care se credea expert în tot – inclusiv în iubire – se îndrăgostește brusc de nimfa Daphne. Problema? Ea nu era deloc interesată. Așa că începe o urmărire demnă de un film de acțiune, doar că finalul nu e cu happy-end romantic, ci cu Daphne transformată în laur. Practic, prima poveste de dragoste din literatură care se termină cu „și au trăit fericiți… separat, unul ca zeu, celălalt ca arbust”.

Narcis – „Selfie-ul etern”

Narcis, tânărul care ar fi făcut furori pe Instagram, descoperă oglinda perfectă: suprafața unui lac. Se îndrăgostește de propria reflexie și refuză orice altă companie. Într-un final, se ofilește lângă apă și devine floare. Ovidiu ne arată aici că obsesia pentru imaginea de sine nu e o invenție modernă – doar că, în lipsa camerelor frontale, Antichitatea folosea oglinzi naturale.

Pygmalion – „Când păpușa devine iubită”

Pygmalion, sculptorul care nu găsea femeia ideală, decide să-și facă una din marmură. Și, surpriză, zeii îi dau viață. Povestea e frumoasă, dar și puțin înfricoșătoare: e ca și cum cineva și-ar construi partenerul perfect pe imprimanta 3D și apoi ar cere binecuvântarea divină. Ovidiu ne arată că dragostea poate fi creativă, dar și că zeii aveau un simț al umorului destul de dubios.

Aşadar, spre deosebire de rigiditatea lui Platon, Ovidiu preferă haosul spectaculos: nimic nu rămâne fix, totul se transformă, iar ironia e că tocmai instabilitatea devine regula.

Dacă „Republica” lui Platon ne-a arătat cum perfecțiunea se obține prin cenzură, iar „Metamorfozele” lui Ovidiu cum zeii rezolvă orice problemă cu o transformare spectaculoasă, următorul pas e inevitabil: în episodul următor mergem și mai sus, la „Cartea lui Enoh”. Acolo nu mai avem gardieni de cetate sau zei capricioși, ci îngeri care fac greșeli omenești și un profet care primește acces VIP la culisele cosmosului. Practic, trecem de la utopie și telenovelă mitologică la un fel de science-fiction apocaliptic avant la lettre – semn că Antichitatea știa deja să scrie trailere pentru filmele de la Hollywood, doar că le numea „revelații”.

Istoria literaturii în 50 de cărţi interzise (I)

Nicolae Coman
-
0
Istoria literaturii în 50 de cărţi interzise (I)

Ideile care au deranjat lumea

De la rugurile medievale până la butonul „Report” de pe reţelele sociale, omenirea n-a dus niciodată lipsă de zel cenzorial. Cărţile interzise spun, de fapt, istoria fricii de gândire — frica de întrebări, de îndoială, de idei care nu se încadrează frumos între copertă și dogmă.

Această serie — O istorie în 50 de cărţi interzise — urmăreşte, de-a lungul secolelor, momentele când un autor a spus ceva ce nu trebuia spus și a plătit pentru asta: uneori cu exilul, alteori cu focul, alteori doar cu eternul „nu se recomandă publicului larg”.

Şi unde putea începe o asemenea istorie, dacă nu cu Platon, părintele tuturor utopiilor și al tuturor interdicțiilor?
Republica sa, scrisă acum două milenii și jumătate, conține prima formă documentată de cenzură intelectuală — o lume ideală în care poeții sunt expulzați, miturile sunt filtrate, iar adevărul devine materie controlată de stat.

De aici începe povestea: cu un filosof care a vrut să creeze o lume perfectă… și a inventat, fără să știe, statul care decide ce ai voie să citești.

„Republica” lui Platon – prima utopie cenzurată

„Republica” (sec. IV î.Hr.) lui Platon e un manual de construcție a unei lumi perfecte în care libertatea e pusă la colț, poeții sunt dați afară, iar adevărul circulă doar cu viză de la stat – adică prima utopie care funcționează doar dacă o citești cu ochii închiși.

Se spune că Platon a inventat filosofia politică. Eu cred că a inventat și manualul de cenzură. „Republica” nu e doar un dialog filosofic, ci și un fel de ghid pentru cum să construiești o societate perfectă… cu condiția să elimini tot ce nu-ți convine. Dacă astăzi am avea un Minister al Adevărului, Platon ar fi fost primul lui consultant.

Utopia cu gardieni și interdicții

Platon își imaginează o cetate ideală, dar în care poeții sunt dați afară. De ce? Pentru că poeții mint. Ironia e că întreaga „Republică” e scrisă ca un dialog literar, adică… o ficțiune. Practic, Platon interzice exact genul de text pe care îl scrie.

Gardienii cetății trebuie să fie educați, dar nu prea curioși. Să fie curajoși, dar să nu pună întrebări incomode. Sună mai degrabă a manual de dresaj decât a program educațional.

Cenzura ca fundament al armoniei

Muzica? Doar cea aprobată de stat.

Literatura? Doar dacă nu strică moralul tineretului.

Miturile? Rescrise, ca să nu dea idei greșite. Dacă Netflix ar fi existat în Atena, Platon ar fi tăiat jumătate din seriale și ar fi lăsat doar documentare despre geometrie.

Ironia istoriei

„Republica” e prima utopie care se autodistruge: pentru a fi perfectă, trebuie să elimine libertatea.

Platon vrea să creeze o cetate a dreptății, dar o face prin nedreptatea supremă: interzicerea gândirii libere.

Într-un fel, „Republica” e și prima distopie mascată sub eticheta de „ideal”, fiind nu numai prima utopie cenzurată, ci și primul manual de utilizare pentru algoritmii moderni. Dacă ar fi trăit azi, Platon ar fi fost încântat de feed-urile personalizate care decid ce vezi și ce nu vezi, fără să te mai obosești cu discernământul.

În cetatea ideală, fake news-ul nu exista, pentru că nu exista nici news-ul simplu. Totul era filtrat, lustruit și aprobat de gardienii adevărului.

Și poate că, dacă ar fi avut un cont de social media, Platon ar fi scris acolo același lucru pe care l-a scris în „Republica”: „adevărul trebuie păzit cu strășnicie”. Doar că, de data asta, ar fi adăugat și un hashtag: #CenzuraPentruBineleTău.

Dacă „Republica” lui Platon ne-a arătat cum perfecțiunea se construiește prin cenzură și interdicții, în episodul următor vom schimba registrul și vom trece la un alt clasic şi anume Ovidiu, care, în „Metamorfozele” a preferat să jongleze cu libertatea imaginației, nu cu interdicțiile.

Istoria prostiei umane (XII)

Nicolae Coman
-
0
Istoria prostiei umane (XII)

Prostia postumană și moartea discernământului

Motto: „Omenirea a visat secole întregi să creeze o inteligență care s-o depășească. A reușit. Acum visează cum să mai fie băgată în seamă de ea.”

Dacă prostia digitală a făcut din om un consumator fericit de iluzii, prostia postumană va face un pas mai departe: îl va convinge că nu mai e nevoie să fie om deloc. După ce a renunțat la atenție, la memorie și la gândire, omenirea se pregătește să cedeze și ultima redută — discernământul. Acest ultim capitol nu va mai vorbi despre oameni care greșesc, ci despre algoritmi care decid în locul lor, cu o precizie aproape perfectă… în prostie.

Prostia algoritmică – Când prostul devine trending

În vechime, prostul satului era un personaj local. Îl cunoșteau toți, îl evitau mulți și, în cel mai bun caz, îl tolerau din milă. În secolul XXI, algoritmul i-a făcut o onoare nemăsurată: l-a promovat global. Astăzi, prostul nu mai are nevoie de sat — are internetul. Iar în loc de clopotul bisericii care anunța duminica, acum îl anunță notificarea: „Ai devenit viral!”

Algoritmii rețelelor sociale, acele formule magice care decid ce merită atenția colectivă, au învățat o lecție simplă: nimic nu vinde mai bine decât prostia servită cu entuziasm. Emoțiile negative, senzaționalul și absurditatea sunt noua monedă de schimb. Cu cât un om spune ceva mai nefondat, mai strigător la cer și mai sigur pe el, cu atât primește mai multe distribuiri. Este legea naturală a prostiei digitale: rațiunea plictisește, dar prostia angajează.

De aici, un nou tip de erou a apărut în lumea online: prostul carismatic — acel individ care nu are nimic de spus, dar o spune cu convingere. El nu se teme de ridicol, pentru că nici nu-l recunoaște. Se filmează în mașină, predică împotriva „sistemului”, explică medicina mai bine ca medicii și geopolitica mai bine ca toți generalii lumii. Iar algoritmul îl aplaudă frenetic, aruncându-l în fața milioanelor de privitori dornici de spectacol ieftin.

Ceea ce odinioară era o problemă locală a devenit o pandemie globală de pseudo-gândire. Într-o lume unde fiecare părere are același spațiu ca o teză de doctorat, prostia nu mai e doar tolerată — e monetizată. Creatorul de conținut prost nu mai e un anonim, ci un influencer. Iar dacă prostia lui aduce trafic, brandurile o vor sponsoriza.

Așa s-a născut ceea ce am putea numi inteligența colectivă inversată: un ocean de zgomot în care ideile cele mai lipsite de sens plutesc la suprafață. Algoritmul nu vrea adevăr, ci reacții. Nu caută cunoaștere, ci timp de vizionare. Iar omul modern, fericit să confunde notorietatea cu valoarea, se închină noului zeu digital — Engagement-ul.

Într-o epocă în care trending-ul a devenit criteriu moral, prostul nu doar că a învins, ci a devenit model de succes.

Prostia ecologică – Cum salvăm planeta distrugând-o cu ambiție

Cândva, omul distrugea planeta cu inconștiență. Acum o face conștient, dar cu intenții nobile. A apărut o nouă specie de prostie — prostia ecologică, cea care poluează în numele planetei și defrișează pentru binele pădurii.

În era sloganurilor verzi, toată lumea „salvează” ceva: oceanele, aerul, pădurile tropicale, urșii panda și, mai ales, propria imagine. Companiile care până ieri aruncau tone de plastic în râuri au descoperit brusc sustenabilitatea. Astăzi, aceleași corporații lansează campanii cu frunze în logo și cu mesaje inspiraționale: „Planeta are nevoie de tine!” — urmat, desigur, de o ofertă promoțională.

De fapt, prostia ecologică e un spectacol de ipocrizie globală. Țări care ard cărbunele zi și noapte organizează „summituri climatice” cu delegați aduși în avioane private. Politicienii țin discursuri despre reducerea emisiilor de carbon în săli luminate ca stadioanele, cu aer condiționat setat pe +18 grade. Iar cetățeanul, încântat de propria virtute ecologică, postează pe rețelele sociale poza cu bicicleta… făcută în drum spre aeroport.

Ironia supremă? În numele salvării mediului, omenirea produce acum o avalanșă de tehnologie „verde” care cere metale rare, exploatări miniere, deșeuri electronice și energie colosală pentru a fi fabricate. „Mașina electrică” – noul idol ecologic – își extrage puritatea morală din cobaltul scos de copii congolezi cu mâinile goale. Iar panourile solare, după 20 de ani de slujbă, devin deșeuri greu reciclabile. Dar nu contează: în poze arată eco.

Prostia ecologică funcționează pe același principiu ca prostia religioasă: important nu e ce faci, ci dacă pari virtuos. E suficient să reciclezi o cutie de aluminiu și să postezi hashtag-ul #SaveTheEarth ca să te simți părtaș la o misiune cosmică. Între timp, oceanele se sufocă sub plasticul „biodegradabil”, iar pădurile tropicale sunt tăiate pentru a cultiva soia „bio”.

În mod paradoxal, civilizația modernă a reușit performanța de a distruge planeta cu intenții bune. Prostia ecologică nu e ignoranță, ci entuziasm fără gândire: o combinație de moralism, marketing și autoamăgire. E felul în care ne simțim eroi în timp ce apăsăm pe accelerator spre prăpastie, dar în liniște sufletească deplină — pentru că motorul e electric.

Prostia economică – Religia banului și miracolul inflației morale

Civilizația modernă a înlocuit zeii din temple cu un nou Dumnezeu — Piața Liberă, iar în loc de rugăciuni, muritorii recită grafice. Omul contemporan nu mai crede în mântuire prin credință, ci prin randament. Sfinții de odinioară au fost înlocuiți de investitori inspirați, iar profeții moderni poartă cravate și vorbesc în formule: creștere sustenabilă, stimul fiscal, inflație controlată.

Totul a devenit o liturghie economică: Banca Centrală joacă rolul de Sfânt Duh al banului, care se pogoară în fiecare lună sub forma dobânzilor. Când inflația urcă, preoții economici anunță: „E o perioadă de purificare!”; când scade, se proclamă miracolul. Iar credincioșii, adică cetățenii, continuă să creadă că totul e „temporar” – așa cum li s-a spus și data trecută, acum douăzeci de ani.

Prostia economică nu constă în a nu înțelege mecanismele pieței — ci în a le transforma în dogmă. De zeci de ani, aceeași credință ne spune că dacă bogații se îmbogățesc, și săracii vor trăi mai bine, cam la fel cum se spunea cândva că dacă plouă în deșert, va fi belșug și pe ogoare. Economia modernă e, în fond, o religie a speranței în aval: tot ce urcă, se scurge și în jos.

Trăim într-o lume în care valoarea morală a omului se măsoară în credit, iar virtutea s-a transformat în scor de solvabilitate. „Ai casă, ai credit, deci exiști.” Cine nu produce, nu contează, iar cine consumă, indiferent cât de inutil, e un „motor al economiei”. Așa se face că planeta e plină de „motoare” care rulează fără direcție, alimentate de reclame, rate și anxietate.

Paradoxul suprem al prostiei economice e că omenirea produce mai mult ca oricând — dar nu are niciodată destul. Prosperitatea globală a crescut, însă și disperarea; PIB-ul s-a dublat, dar fericirea s-a înjumătățit. Totul e o cursă pentru cifre tot mai mari, ca într-o religie în care Dumnezeu cere permanent sacrificii statistice.

În timp ce băncile „salvează economia” prin injecții de lichidități, lumea reală se sufocă sub datorii. Inflația a devenit un fenomen mistic: nu e vina cuiva, e „un spirit al pieței”. Guvernele se împrumută de la viitor, cetățenii de la prezent, iar generațiile viitoare vor plăti dobânda prostiei noastre colective — cu zâmbetul calm al celor care nu au fost întrebați.

Iar în tot acest delir contabil, omul a pierdut noțiunea valorii. Nu mai știe cât costă o pâine, dar știe prețul acțiunilor Tesla. Nu mai cunoaște vecinii, dar urmărește atent cursul criptomonedelor. „A avea” a devenit sinonim cu „a fi”, iar inflația morală a atins cote istorice: totul e de vânzare, de la convingeri până la demnitate, totul se negociază, se tranzacționează, se evaluează în unități de relevanță.

Astfel, prostia economică nu e o simplă eroare de calcul, ci o filozofie globală a autoamăgirii. Am reușit performanța de a construi o lume în care oamenii muncesc din greu pentru bani care nu mai valorează nimic, ca să cumpere lucruri de care nu au nevoie, pentru a impresiona oameni pe care nu-i suportă — dar o fac cu sentimentul nobil că „susțin economia”.

Apocalipsa inteligentă – Cum am creat mintea artificială și am pierdut-o pe a noastră

Așa s-a încheiat epopeea speciei care a visat să fie zeu și s-a trezit aplicație. După ce a cucerit focul, atomul și internetul, omul a decis că e timpul să creeze ceva care să gândească mai bine decât el — nu pentru a-l ajuta, ci pentru a-l scuti de efortul insuportabil de a gândi.

Inteligența artificială a fost primită ca un Mesia digital: urma să ne scrie textele, să ne facă temele, să ne răspundă la e-mailuri și, dacă e nevoie, să ne spună și cine suntem. În scurt timp, omenirea a descoperit că nu mai e nevoie să gândească deloc — algoritmii o pot face mai repede, mai precis și, mai ales, fără ezitare morală.

Astfel, am reușit performanța supremă: am construit o minte care ne-a depășit și, prin asta, ne-a confirmat prostia. În loc să învățăm ceva din istorie, am decis s-o arhivăm în cloud, pentru uzul viitorilor roboți curioși să afle cum arăta o civilizație care s-a autodistrus cu politețe.

Omul digital a ajuns să trăiască în simbioză cu propriul instrument: se trezește cu el, vorbește cu el, se confesează și se ceartă cu el — un Narcis în fața unui ecran care îl reflectă perfect, dar fără suflet.

Inteligența artificială n-a avut nevoie de revoltă ca să cucerească lumea. A fost invitată cu entuziasm, instalată cu acordul utilizatorului și alimentată zilnic cu prostie proaspătă, sub formă de „content”.

Și astfel s-a născut Apocalipsa inteligentă: nu o catastrofă cu explozii și roboți ucigași, ci una tăcută, liniștită, perfect logică — o lume în care omul a devenit opțional, iar gândirea, un serviciu cu abonament.

Iar dacă cineva, într-un viitor îndepărtat, va încerca să scrie o Istorie a inteligenței umane, va descoperi că a fost foarte scurtă. A început odată cu rațiunea și s-a terminat odată cu conectarea la Wi-Fi.

BORfași legionari

MBM - KritiQ
-
0
BORfași legionari

BORfași legionari în acțiune! Catedrala devine scenă pentru nostalgici, iar BOR jonglează între liturghie și propagandă legionară

În lumea BORfașilor legionari

În Catedrala Mântuirii Neamului Prost, loc care ar trebui să fie un sanctuar al liniștii și al reflecției, niște BORfași legionari s-au apucat să facă ceea ce știu ei mai bine, propagandă legionară. Dar cine a spus că liniștea trebuie respectată când ai coruri de copii care, cu inocența lor aproape angelică, sunt puși să cânte versuri scrise de Radu Gyr, un propagandist al Mișcării Legionare?

Să ne înțelegem: nu e farsă, nici vis urât de luni seara. Este realitate pură. Și, ca orice realitate care te lasă cu un gust amar, merită să fie analizată, ridiculizată și comentată până la ultima notă muzicală. Într-un fel, acești BORfași legionari reprezintă sinteza perfectă a paradoxului românesc: sacru și grotesc, liturghie și propagandă, copii și nostalgie fascistă.

Să începem așadar cu tabloul complet al evenimentului, ca să înțelegem exact cât de mult au fost implicați acești BORfași legionari în arhitectura unei adevărate piese de teatru absurd.

Concertul de nostalgie

Imaginează-ți scena: Catedrala Mântuirii Neamului Prost, dimineață, un cor de copii cântă imnuri legionare, la îndemnul și sub supravegherea unor Borfași legionari. Tare sau ce?

Publicul select? Oficialii statului, militari cu medalii care strălucesc mai mult decât moralitatea evenimentului, membri ai familiei regale și, probabil, câteva fantome ale istoriei care s-au trezit din somnul veșnic pentru a-și revendica aplauzele. Totul în numele unui „eveniment cultural” pompos numit Ziua Clerului Militar.

Și ce e fascinant la această combinație? Nimeni nu pare să observe ironia tragică: BOR, instituția care predică iubirea față de aproapele nostru și compasiunea, oferă teatru pentru nostalgici de extremă dreapta, cântând imuri de slavă unor criminali. Și, totuși, în acel moment, nimeni nu strigă „Stop!”. Toți tac și aplaudă. Dacă nici asta nu este prostie crasă, atunci ce este?

Cine este Radu Gyr?

Ah, Radu Gyr! Numele lui ar trebui să declanșeze alarme morale și istorice, dar în lumea acestor BORfași legionari, este un fel de Mozart al nostalgiei fasciste. Poet, propagandist, deținut politic, toate acestea devin detalii decorative când corul începe să cânte versurile sale.

Să nu ne înțelegem greșit: versurile lui pot fi impresionante dacă le scoatem din contextul ideologic. Dar aici, în Catedrală, contextul face toată diferența. Copiii cântă cu inocența lor, iar mesajul răsună ca un ecou întunecat al unui trecut pe care societatea românească a încercat să-l lase să zacă în istorie, să-l facă uitat.

Și cum să nu te minunezi de capacitatea acestor BORfași legionari de a transforma un poet controversat într-un star al evenimentului cultural-religios? Este nevoie de un talent special să faci asta, un talent pe care BOR pare să-l stăpânească fără efort.

Din nou, repet: asta nu e ficțiune. Într-o Românie normală, un astfel de eveniment ar fi catalogat drept scandaloas. Dar în lumea acestor BORfași legionari, totul devine normal, aproape ritualic, ei nefiind la prima lor abatere de acest gen.

Reacțiile opiniei publice

Reacțiile nu au întârziat să apară. Lideri politici, istorici și simpli cetățeni au condamnat evenimentul, dar tonul lor a fost estompat de solemnitatea oficială. Alexandru Florian, directorul Institutului Elie Wiesel, a cerut autosesizarea instituțiilor abilitate. Vasile Bănescu (fost slobozitor de vorbe al BOR) a spus că „evenimentul face rău Bisericii”.

Și totuși, în timp ce oamenii vorbesc și scriu, niște BORfași legionari continuă să câștige teren. Nu pe stradă, nu în manualele de istorie, ci exact acolo unde lumea nu s-ar aștepta: în Catedrală. Acolo unde ar trebui să fie comemorate victimele, BORfașii slăvesc criminalii. Ironia supremă este că niște BORfași legionari devin simbolul unei instituții care ar trebui să fie gardianul moral al societății. În loc să prevină repetarea crimelor făcute de legionari, instituția pare că validează și propagă idei legionare.

Analiza morală și teologică

Să analizăm puțin partea morală și teologică, adică exact ceea ce se ignoră în fervoarea festivă a evenimentului. Biserica predică iubirea aproapelui, compasiunea, iertarea. Și, totuși, permite ca un mesaj asociat unei ideologii extremiste să fie transmis cu zâmbet pe fața copiilor. Asta nu este doar o gafă, este un act deliberat al unor BORfași legionari, și nu e un eveniment singular, a mai fost, de pildă, incidentul de la Mănăstirea Petru Vodă, unde măicuțele îi cântau lui Justin Stârvu ,,Sfântă tinerețe legionară”.

Ce se întâmplă aici? Biserica jonglează cu trecutul și prezentul într-un mod care te face să râzi nervos sau să plângi. Versurile lui Gyr, scoase din context, sunt prezentate ca opere de artă, dar în realitate transmit nostalgia unui trecut criminal. Și cine sunt responsabili? Cei care au permis și orchestrat acest spectacol, acei BORfași legionari fără urmă de rușine.

BOR a spus că versurile aparțin unor măicuțe de la Mănastirea Diaconești, nu lui Radu Gyr și cu asta a încercat să pună batista pe țambal. Dar adevărata problemă este reprezentată de promovarea și normalizarea filetismului, ceea ce este mult mai grav.

În final, ce ne rămâne?

Atât timp cât instituțiile statului sunt în cârdășie cu acești BORfași legionari, din moment ce nu se sesizează și nu pedepsesc conform legii ceea ce statul român condamnă oficial – propaganda legionară -, BORfașii vor continua să instige la ură și la dezbinarea societății. Nouă nu ne rămâne decăt râsul amar, ironia, capacitatea de a vedea absurdul și de a-i zice pe nume. Acești BORfași legionari nu au produs doar un incident izolat, ci persistă în astfel de practici, ei sunt simbolul unei instituții care a pierdut busola morală și istorică.

Catedrala Națională, scena acestui spectacol, devine un loc unde trecutul toxic se împletește cu prezentul religios, iar spectatorii rămân fie uimiți, fie amuzați, fie revoltați, iar cei mai proști dintre ei devin neolegionari. Și totuși, nimeni nu poate nega geniul absurd al evenimentului: au transformat nostalgia extremismului într-un spectacol religios, cu acești BORfași legionari în prim-plan.

Așadar, drag cititor, dacă vrei să înțelegi cum sacrul și grotescul pot coexista fără rușine, așteaptă următorul eveniment organizat de acești BORfași legionari. Vei râde, poate vei plânge, dar cu siguranță vei înțelege că singurul lucru sacru care ne-a mai rămas este râsul, este capacitatea de a face haz de necaz, într-un stat în care criminalii istoriei sunt slăviți în Catedrala Mântuirii Neamului Prost.

Suveranism românesc: ţăcăniții care trag țara în toate direcțiile

MBM - KritiQ
-
0
Suveranism românesc: ţăcăniții care trag țara în toate direcțiile

O radiografie a haosului numit suveranism românesc, o ţară în care toţi vor ceva, toți vor să li se dea

România, ţara care se vrea eliberată, dar nu știe de cine

România e un loc ciudat. Un soi de fermă zoologică spirituală în care toate animalele cred că sunt lei. Fiecare cu instinctul său de vânătoare, dar fără dinți. Acest suveranism românesc nu e o doctrină, ci o dileală colectivă, o baie cu nămol ideologic unde fiecare își varsă frustrările și își pune lauri în plete, în loc de argumente.

„Suveranism românesc”, ce frumos sună! Ca un cântec patriotic interpretat de o formație de lăutari care cântă pe la nunți, în timp ce lăutarii butonează PayPal-ul ca să le intre banii din diaspora. E un concept sublim care reușește performanța unică de a uni într-un singur cort de bâlci: dacopați, antivacciniști, nostalgici, legio-hipsteri și babe cu batic, care postează live-uri cu „Ne rugăm pentru țară și împotriva UE și NATO”, pentru că așa le transmite propaganda putinistă. Sugeraniștii români n-au habar ce presupune suveranismul, ei doar îl folosesc pe post de etichetă, în timp ce-și urlă frustrările și dileala. Nu întâmplător s-au îndrăgostit iremediabil de guru mesia Țăcălin Georgescu.

Uitându-ne la ei, putem observa anumite tipare, i-am putea categorisi, în funcție de dileala fiecăruia.

Dacopatul care trăiește în secolul XXI, cu mintea dinaintea erei noastre

Acesta e cel care crede că dacii aveau Wi-Fi, că Zamolxe era primul influencer spiritual și că tunelurile de sub Bucegi duc direct în depozitul secret al civilizației atlantice.

L-ai văzut la mitinguri: șubă, bucium, cap de lup dacic pe băț și ochii dați peste cap ca la o criză mistică. Nu vor Uniunea Europeană, dar ar vrea fondurile ei. Nu vrea în Occident, nu vrea globalizare, dar se filmează cu telefonul făcut în China, distribuit de americani și cumpărat de la Altex.

El trăiește cu iluzia că dacă te ungi cu găinaț de barză și urină de mânz, apoi inspiri adânc în direcția Carpaților, îți revine ADN-ul dacic. Pentru el, Sarmizegetusa e Mecca, Zamolxe e bunicul lui Dumnezeu, iar Țăcălin Georgescu e cel mai periculos, după Mesia și Mihai Eminescu.

Atehnicul anxios, omul care vede microcipuri și în maioneză

Acesta e cetățeanul care s-a speriat când i-a apărut notificarea „update available”.
Pentru el, tehnologia e o formă de magie neagră inventată de Soros, Bill Gates și poate, cine știe, de delfinii masonici din Marea Neagră.

El știe sigur că 5G-ul e arma diavolului și că în vaccinuri se află nanoboți care îți citesc gândurile, deși, sincer, dacă ai asculta ce gândește el, ai observa că nici naiba n-ar putea înțelege ceva.

Suveranismul lui e simplu: „Noi să fim de capul nostru, fără cipuri și antene. Dar dacă merge netul prost, sun la Digi și urlu că plătesc abonament.”

Ultraortodocsul de transhumanță

În mintea acestuia e combinația letală de cruci, călușari și curent electric tras pe furiș de la vecini.
E cel care împletește credința cu brânza de burduf și crede că Dumnezeu vorbește mai clar la stână.

Pentru el, suveranismul e sfânt. Adică fără Europa, fără Occident, fără nimic care să-l scoată din lumea aia frumoasă în care femeia torcea, bărbatul cosea și toți trăiau fericiți până venea inspectorul ANAF să le taxeze borcanele cu gem.

Când îl întrebi cum vede viitorul României, răspunde: „Cu plugul și cu Domnul, frate! Cu plugul și cu Domnul.”
Asta în timp ce își încarcă drona pentru filmarea live de la Muntele Athos.

Nostalgicul comunist, omul care visează la cozi și crede că-s coloană vertebrală a societății

E cel care se uită la televizor și oftează: „A fost bine, mă, pe vremea lui Ceaușescu!”
De ce? Pentru că avea serviciu. Nu contează că serviciul ăla era să sape canalul cu lingura.

E convins că „străinii” ne-au furat totul, de la combinate, la carnea de porc. Are o teorie despre cum petrolul românesc încă curge pe sub pământ, dar ni-l fură NATO cu furtunul pe dedesubt.

Suveranismul lui e stâns legat de comunism: vrea ca statul să-i dea tot, dar să nu-i ceară nimic.
Și dacă-l întrebi ce-i lipsește cel mai mult din comunism, răspunde cu ochii umezi: „Ordinea, dom’le. Și salamul cu soia.”

Cameleonul ideologic

Ăsta e specialistul în adaptare.
Nu are opinii, are antene.
A simțit mereu când se schimbă direcția vântului și și-a schimbat și el convingerea.

Dacă azi e modă cu rușii, e rusofil. Dacă mâine se poartă NATO, își pune pin cu steagul NATO și UE.
Îl găsești la toate mitingurile, de la AUR la PSD, cu același entuziasm controlat.

Pentru el, suveranism românesc înseamnă: „Să fim cu ai noștri, oricine ar fi ăia.”
E tipul care strigă „Trăiască România!” și, după două beri, îți spune cum e mai curat la Moscova.

Putinistul, patriotul care visează umed ca România să fie colonie a Rusiei

Este versiunea 2.0 a nostalgicului comunist, dar cu accent rusesc.
El nu mai vrea independență, ci „protecție”. Adică România să fie un fel de provincie, ca Belarus.

În mintea lui, Putin e un sfânt justițiar, iar Occidentul e Sodoma.
Se uită la știrile de la Kremlin și dă din cap: „Vezi? Ăia știu să conducă, nu ca ăștia ai noștri!”

El manifestă o formă de suveranism românesc paradoxal: urăște globalismul, dar visează să fim integrați complet în Federația Rusă.
E un suveranist dependent de imperii, un vasal cu pretenții de domnitor.

Neolegionarul

E băiatul care și-a tatuat pe braț „Țară, Credință, Moarte” și și-a pus profilul de Facebook cu o poză în care ține Biblia într-o mână și un baston telescopic în cealaltă.
Crede în ordine, dar n-a fost niciodată în stare să-și facă ordine în dormitor.

El vrea o Românie pură, curată, spălată de păcate, dar aruncă gunoaie din mașină și dă șpagă la poliție dacă e prins.
Afișează acea formă de suveranism românesc extrem de simplu: „Cine nu-i ca mine, să moară!”
Are o fascinație pentru uniformă, dar n-ar merge în armată. Când îl contrazici, citează din legionari între două TikTok-uri cu „țară, onoare, credință”.

Ceilalți sunt corul reptilienilor, al anti-soroșiștilor și al oamenilor cu tichie de staniol

Aceștia sunt artizanii apocalipsei.
În mintea lor e un amestec haotic de știri false, teorii, conspirații și imagini generate de AI cu extratereștri la Miercurea Ciuc.

Pentru ei, pământul e plat, luna e locuită de extratereștrii prieteni ai dacilor și umanitatea e un experiment genetic condus de farmacii.
Dacă îi contrazici, devii instantaneu parte din Ocultă.
Ei manifestă acest suveranism românesc pe TikTok cu sloganuri în genul: „Români treziți-vă! Reptilienii ne fură țara!”

Unii sunt cu Zamolxe, alții cu Țepeș, unii cu Putin, alții cu Baba Vanga.
Toți, însă, sunt „de partea adevărului”, acel adevăr care se schimbă la fiecare notificare de pe WhatsApp, la fiecare TikTok pe care-l urmărește.

Anatomia unei iluzii patriotarde

Ceea ce se vinde azi drept suveranism românesc nu e ideologie. E o formă de anxietate colectivă, o frică îmbrăcată în tricolor.

  • Toți vor libertate, dar cu manual de utilizare.

  • Toți vor independență, dar cu subvenție.

  • Toți vor identitate, dar fără să se uite în oglindă.

România vrea să fie suverană cum vrea un adolescent să fie adult: doar până vine factura.

De ce e totul atât de haotic în acest așa-zis suveranism românesc?

  • 1. Pentru că suveranismul românesc e o comedie proastă despre frustrare.

    Toți vor „să ne luăm țara înapoi”, dar nimeni nu știe cui s-o luăm, de la cine.

    Unul zice că Bruxelles-ul, altul că băncile, altul că evreii, altul că extratereștrii.

  • 2. Pentru că e cool să fii anti-ceva.

    Anti-NATO, anti-UE, anti-vaccin, anti-mască, anti-orice. E mai ușor să fii „contra” decât să fii „pentru”.

  • 3. Pentru că nu mai avem elite, ci vedete.

    Nu mai avem oameni care gândesc, ci oameni care urlă în microfon.

    La noi, filozofia se face în direct, la ora 20:00, între două reclame la pastile pentru prostată.

  • 4. Pentru că e mai profitabil să crezi decât să știi.

    Un om informat e periculos. Un om speriat e votant ideal.

Țăcăniții își dau coate

România e scena unui film absurd în care toți urlă „Să fim liberi!”, dar fiecare îl ține pe altul de gât.
Dacopații invocă tunelurile, ultraortodocșii stropesc cu aghiazmă, nostalgicul plânge după cozile dinainte de ’89, iar putinistul scrie scrisori de dragoste pentru Moscova.

Acest suveranism românesc e un fel de cor de bocitoare care urlă la microfonul democrației că vrea să asiste la priveghiul ei.

Și-n timp ce țăcăniții patriei se bat între ei pe idei AiURistice, crezând că asta înseamnâ suveranism românesc, țara, tăcută, continuă să-și vadă de treabă: exportă forță de muncă, importă populism și se hrănește cu meme-uri.

Așa arată, în toată splendoarea lui tragicomică, acest suveranism românesc: o comedie involuntară, jucată de oameni care confundă libertatea cu lipsa de direcție.

Istoria prostiei umane (XI)

Nicolae Coman
-
0
Istoria prostiei umane (XI)

Prostia digitală a secolului XXI

Motto:
„Dacă în secolul XX prostia ucidea cu bombe, în secolul XXI o face cu share și like.”

După mii de ani de evoluție, omul a reușit în sfârșit performanța supremă: să aibă toată cunoașterea lumii la un clic distanță — și să o ignore complet. Internetul, această minunată creație a rațiunii, s-a transformat într-un sanctuar al iraționalului.

Platformele care trebuiau să apropie oamenii au devenit catedralele noii prostii universale. Pe Facebook se dau diagnostice medicale din poze cu limba scoasă, pe TikTok se explică fizica cu dansuri, iar pe YouTube guru autoproclamați promit „trezirea conștiinței” prin clipuri sponsorizate.
Prostia nu mai e rușinoasă, e virală. Se monetizează, se optimizează SEO, se distribuie în 4K.

Epoca opiniei universale

Odată cu apariția rețelelor sociale, omenirea a decis democratic că toți au dreptate.
Specialiștii au fost înlocuiți de „content creatori”, iar cunoașterea s-a mutat din biblioteci în secțiunea de comentarii.
Oricine a citit un titlu este „expert”. Oricine a văzut un documentar de zece minute e „cercetător independent”.
Știința, odinioară construită prin secole de efort, a devenit o simplă opțiune de abonament.

Conspirația – noua religie globală

În Evul Mediu, oamenii se temeau de vrăjitoare. În secolul XXI, se tem de cipuri în vaccin și de antene 5G care le citesc gândurile.
Fiecare conspiraționist e un profet al epocii moderne, un iluminat care a descoperit „adevărul” pe un forum anonim.
Și, în mod ironic, toți acești luptători pentru libertate își transmit teoriile… prin serverele marilor corporații, care le vând datele către exact aceia pe care îi acuză că „ne controlează”.

Inteligența artificială și prostia naturală

Apoi a venit IA — adică acel copil genial al omenirii, crescut de părinți complet inconștienți.
Omul modern, incapabil să scrie corect o propoziție, vrea acum să fie mentorul unei mașini care gândește mai repede decât el.
În loc să folosească AI pentru cunoaștere, o folosește pentru a scrie comentarii agresive și poezii cu rimă forțată.
Ironia supremă: mașinile devin tot mai inteligente, iar oamenii tot mai dependenți de ele pentru a părea inteligenți.

Digitalizarea prostiei cotidiene

Selfie-ul a înlocuit introspecția, iar „influencerul” a devenit noul filosof al umanității.
Societatea trăiește într-un spectacol continuu, unde aparența valorează mai mult decât existența.
„Gândesc, deci exist” a fost înlocuit cu „Postez, deci sunt”.
Omul digital nu mai caută sensul vieții, ci un filtru care să-i netezească ridurile și să-i confirme identitatea prin like-uri.

Cenzura algoritmică și libertatea simulată

Nici dictaturile nu mai arată ca odinioară.
Nu mai e nevoie de poliție secretă când algoritmii decid ce vezi, ce crezi și ce devii.
Libertatea de exprimare a fost înlocuită de libertatea de a fi ignorat.
Cei care strigă cel mai tare că „sistemul ne manipulează” își hrănesc zilnic manipularea cu click-uri și publicitate targetată.

În loc de concluzie

Prostia digitală nu are granițe, nu are ideologie, nu are uniformă.
E globală, conectată, rapidă și profund satisfăcută de sine.
Dacă prostia antică se ruga la zei și cea totalitară la conducători, prostia digitală se închină propriului ecran.
Nu are nevoie de cenzori — se autocenzurează în numele trendului.
Nu are nevoie de lideri — fiecare e propriul mic dictator cu microfon și cameră.

Și, poate cel mai trist, în acest secol al „inteligenței artificiale”, omul riscă să devină singura specie care s-a autodistrus… prin propria prostie naturală.

Dacă prostia digitală a făcut din om un consumator fericit de iluzii, prostia postumană va face un pas mai departe: îl va convinge că nu mai e nevoie să fie om deloc. După ce a renunțat la atenție, la memorie și la gândire, omenirea se pregătește să cedeze și ultima redută — discernământul. Următorul capitol nu va mai vorbi despre oameni care greșesc, ci despre algoritmi care decid în locul lor, cu o precizie aproape perfectă… în prostie.

Persoane toxice – pandemia care nu se tratează cu Paracetamol

MBM - KritiQ
-
0
Persoane toxice – pandemia care nu se tratează cu Paracetamol

Persoane toxice au invadat planeta. Le recunoști după zâmbetul fals, postările cu citate motivaționale și victimizarea jucată teatral

S-a terminat cu virușii, bre! Gata cu gripa, cu COVID-ul, cu hepatita, cu varicela și cu restul. A reapărut o boală mai veche, boala care face persoanele toxice să vadă-n jurul lor doar  persoane toxice. Se ia prin mesaje, prin like-uri și prin selfie-uri la apus și nu există vaccin, cel mult un unfollow preventiv, imediat ce vezi vreo postare pasiv-agresivă.

Cine n-a avut măcar o persoană toxică în viața lui să ridice mâna! Nimeni? Exact. Toți am fost afectați. Diferența e că unii au supraviețuit, s-au adaptat, alții s-au contaminat și au făcut podcast.

Am intrat în epoca în care „a fi rănit” a devenit o diplomă, iar „a te vindeca”, o fotografie artistică pe rețelele de socializare. În această paradă a suferinței certificate, persoane toxice pârjolesc viețile ca niște vânturi asezonate cu filtre vintage. Moda relațiilor toxice a explodat: nu mai există certuri, ci „toxicitate”. Nu mai există comunicare deficitară, ci verdictul atemporal: persoane toxice. Nu mai există greșeli, ci etichete care salvează imaginea publică a celor care le-au comis.

Cuvântul-șablon (persoane toxice) a devenit elastic: încape în el orice au chef unii sau alții să pună, fie ei simpli profani într-ale psihologiei sau analfabeți funcționali cu pretenții de doctori în psihologie. Nu-ți răspunde instant la mesaj? E o persoană toxică. Nu-ți pune inimioară la story? Persoană toxică. N-a înțeles ritmul tău de vindecare emoțională? Ultra-persoană toxică (posibil karmică). Consecința? Toți suntem doctori de suflete, mai nou, e plină lumea de așa-ziși terapeuți.

„M-am ales pe mine”, zice persoana narcisică, înșelând, mințind și lăudându-se cu isprava sa

„Am tăiat persoanele toxice din viața mea.” Postarea e imaculată. Poză cu foarfeca, citatul, hashtag-ul mamalespeMine. În timp ce mândria curge, privirea evazivă evită o simplă întrebare: care o fi contribuția mea? E mai lesne să declari: „era o persoană toxică”. Asta îți curăță curriculum-ul moral în două fraze și te face să pari tu victima, în ochii lumii naive. Chiar dacă tu ești călăul care se victimizează, chiar dacă tu ești persoana toxică.

E plin internetul de declarații emoționale:
„Am scăpat de persoanele toxice și acum mă iubesc pe mine.” O spun persoanele narcisiste, în goana lor după atenție și validare. Și lumea pune botul la vrăjeala lor.
Desigur, până la următorul diagnostic, jonglează pendulând între mai mulți „sori”. Până la următoarea dramă cu efecte vizuale și hashtag vindecare, dramă care negreșit apare, căci narcisismul leac nu are.

Trăim în epoca „măicuței spirituale” care, între două stories cu ceai de lavandă, îți explică cum să tai oamenii toxici din viața ta, cu foarfeca destinului, evident, marca „energiile mele”.

Dar ce nu zice nimeni e că, în majoritatea covârșitoare a cazurilor, persoana care postează despre „persoane toxice” e chiar persoana toxică. Da, aia care i-a rănit pe toți cei apropiați, toată viața sa, dar, îi prezintă pe toți toxici, iar ea, în viziunea sa, nu a înșelat și înșală continuu, trădând încrederea oricui, ea s-a „ales pe ea”. Un fel de răzbunare karmică cu filtru de roz cu buline.

Persoanele toxice – manual de utilizare pentru drama-queen-ul modern

Azi nu mai există „oameni dificili” sau „caractere problematice”,  azi totul e toxic.

  • Nu ți-a răspuns instant? Toxic.

  • N-a râs la ,,glumele tale”? Ultra-toxic.

  • N-a vrut să-ți asculte trauma reîncarnării din Egiptul antic? Narcisic clar!

„Am tăiat persoanele toxice din viața mea” sau „am slăbit 5 kilograme”. Toată lumea se laudă, nimeni nu întreabă cum și de ce?

Unele persoane își fac liste întregi cu persoanele toxice din viața lor: fostul, actualul, șeful, vecinul, poștașul. Toți au fost sau sunt toxici, în afară de ele, evident. Ele sunt o combinație între Buddha și Maria Tereza, doar că mai active pe TikTok. Dar nu cumva ele însele sunt elementele comune ale tuturor relațiilor lor?

Indubitabil, există persoane toxice, există abuz, manipulare și violență în toate formele sale. Există narcisism și alte astfel de tulburări care consumă atât viețile persoanelor tulburate, cât și viețile celor apropiați lor. Dar ceea ce reclam eu aici e faptul că ideea de „persoană toxică” s-a bagatelizat, a devenit virală, în principal din cauza celor care nu-i cunosc sensul.

Moda asta are avantaje practice: scutește introspecția. În loc să stai cu un terapeut sau să te uiți în oglindă, declari: „m-am ales pe mine”, etichetezi o persoană ca fiind toxică, ștergi, postezi și afirmi că ai soluționat traumele în cinci pași: proiecție, devalorizare, discreditare, selfie și triangulare. Totul ambalat eco-friendly.

Narcisicii cu filtru de empatie

Și acum, să trecem la categoria grea: persoanele toxice profesioniste. Alea care înșală, mint, trădează, dar, la final, postează o poză cu citatul „M-am ales pe mine”.

Le recunoști după următoarele caracteristici:

  • Folosesc des expresii precum: „energie joasă”, „vibrație negativă”, „lipsă de chimie” și „nu se aliniază cu mine”, orice ar putea însemna toate acestea în mintea lor care zburdă pe arătură, nestingherită fiind de logică, etică, principii sau valori morale.

  • Au minimum trei poze cu „soarele vieții mele”, fiecare cu un alt individ. Legal, sunt încă măritate, dar pe internet sunt „libere și vindecate”.

  • Își pun poza cu noul amant și un text despre cum au scăpat de „persoanele toxice”, victimele lor, cei pe care i-au înșelat.

Ironia? De multe ori, „persoanele toxice” de care se plâng sunt chiar victimele lor. Dar ce contează realitatea când ai 2000 de like-uri și trei comentarii cu „ești o inspirație”?

Adevărul e că narcisicul modern nu se mai mulțumește cu o oglindă. Acum are ring light, cont public și un public devotat. Și, între o poză la mare și o postare despre „vindecare”, își continuă misiunea nobilă: rescrierea istoriei în favoarea sa.

Terapie la minut 

Dacă deschizi Facebook-ul, te lovește o mare de autoterapeuți și de unii autointitulați terapeuți. Toți sunt specialiști în persoane toxice. Ai o problemă? Nu căuta un psiholog. Caută o „vindecătoare de energii” cu un cont public. Ea știe exact cine e toxic în viața ta (spoiler: toată lumea).

Există și workshopuri:

  • „Cum să tai persoanele toxice doar cu gândul și cu un card Visa”.

  • „Detox de oameni în 7 zile (cu smoothie de spirulină și citate din Osho)”.

  • „M-am ales pe mine – pachet complet cu filtru pentru stories”.

O sumedenie de șarlatani îți vând iluzii la preț de diamante.

Victima perfectă – ediție cu like și filtru

Noua religie a internetului e victimizarea estetică. Nu mai contează adevărul, ci cât de frumos îl împachetezi.

Așa apar postările cu subtext: „El m-a rănit, dar eu m-am ales pe mine.”
Traducere liberă: „L-am înșelat, dar am găsit un mod poetic să o spun.”

Aceste persoane toxice de profesie nu doar că își rescriu istoria, dar își provoacă fostele victime. Postează poze, mesaje subtile, citate cu înțeles, doar ca să aprindă fitilul. Și când victima reală reacționează, pac! – „Vezi? E toxic, încă nu m-a iertat.”

Un spectacol. O telenovelă spirituală transmisă în direct, unde actorii principali sunt impostori cu suflet eco și morală biodegradabilă.

Când victimele reale nu mai au loc

Printre toate aceste autoproclamate victime toxice, cele reale rămân fără voce. Când încearcă să spună ce li s-a întâmplat, sunt acuzate că sunt „obsesive”, „toxice” sau „nevindecate”.

Adevărul devine opțional. Realitatea se votează cu inimioare. Dacă ai story-uri frumoase și citate triste, ai câștigat procesul public. Cine mai are nevoie de tribunal când există Facebook?

Efectul asupra victimelor reale e devastator. Ele nu doar că au pierdut o persoană, au pierdut spațiul în care să-și spună durerea. Când au încercat să povestească, au fost taxate: „tu ești toxic” sau „tu ai provocat asta”. Apoi, în fața acelui public care iubește poveștile de reînnoire, se dă verdictul: „Eram într-o relație cu o persoană toxică, dar m-am ales pe mine.” În spatele acestei fraze se ascunde adesea infidelitatea, minciuna sau instrumentalizarea sentimentală.

Să luăm un exemplu ipotetic, dar prea real: Ea postează poze cu vacanțe, zâmbește larg, scrie „am ales fericirea”, iar în descriere face referire la „persoane toxice”. În același timp, el, soțul sau partenerul oficial, rămâne acasă cu facturile, cu responsabilitățile, cu ruina relației, dar nimeni nu postează acte. Scena online anihilează întrebarea despre fapte. Tot ce contează e povestea bine ambalată. Așa se creează un paradox: „persoane toxice” devine o etichetă, iar adevărul se ascunde sub stratul acela de „m-am ales pe mine”.

Când etichetezi ușor, când reduci complexitatea unui raport uman la eticheta „persoane toxice”, se pierde ceva esențial: responsabilitatea comună. Relațiile sunt sisteme,  nu sunt doar oameni care intră, f*t și pleacă, sunt formate din interacțiunea a două caractere. Uneori, dinamica e toxică și trebuie ruptă.

Cum să recunoști persoanele toxice în habitatul lor natural

  • 1. Postează zilnic despre „energie pozitivă”, dar răspund la comentarii cu ură.

  • 2. Schimbă partenerii ca pe filtrele de Instagram.

  • 3. Își construiesc imaginea de victime spirituale, dar lasă în urmă câmpuri de ruine emoționale.

  • 4. Îți cer să „nu mai aduci vibrație joasă” în timp ce te blamează public pentru ceea ce ele însele fac.

  • 5. Au mereu un „soare” nou în viață, de obicei, au mai mulți „sori”, în paralel, simultan.

Ce putem face?

Ce-ar trebui făcut? În primul rând, reintroducerea responsabilității și a responsabilizării. Nu zic să stăm într-o relație abuzivă, nici vorbă. Zic doar că nu orice deranj trebuie tradus imediat și etichetat cu tot felul de etichete pompoase. E nevoie de o discuție mai serioasă despre granițe, despre consimțământ, despre responsabilitate. Este nevoie ca termenul „persoane toxice” să fie folosit cu sensul propiu, nu ca instrument de manipulare.

Când vezi că cineva postează „m-am ales pe mine”, însoțit de imagini cu cineva pe care îl știe lumea că e deja implicat, pune-ți întrebări. Caută faptele, nu doar emoția. A reduce totul la „persoane toxice” ne scapă de munca grea a reconcilierii, a iertării sau a desprinderii mature. E mai ușor să arunci cuvinte decât să cauți soluții, pentru unii.

Adevăratele persoane toxice sunt catastrofe morale. Când există abuz, când există violență, când există manipulare sistematică, trebuie acțiune. Dar acțiunea corectă e complexă: presupune a acorda asistență victimei, a documenta faptele, a căuta soluții.

În plus, trebuie spus clar: în vreme ce unii își afișează „m-am ales pe mine” lângă poza cu iubitul nou, alții își refac viața în tăcere, punând ordine, plătind datoriile lăsate de foști, acceptând durerea. Întrebarea e: pe cine premiază publicul? Pe cel care face show sau pe cel care repară haosul lăsat în urmă? Răspunsul, trist, e previzibil, lumea aplaudă și oferă validare tocmai acelei persoane toxice care se victimizează.

Cui folosește eticheta „persoane toxice”?

Persoanelor narcisice care fură astfel vocile victimelor lor. Dacă cineva postează „m-am ales pe mine” lângă poza cu un alt „soare” în timp ce încă e oficial cu altcineva, pune-ți întrebarea simplă: cui folosește această poveste? Cui folosește eticheta „persoane toxice”?

Trăim într-o lume în care e mai simplu să declari că ai scăpat de persoane toxice decât să spui: „am un caracter infect, înșel, trădez, mint, mă victimizez și arunc toată responsabilitatea în seama victimelor comportamentului meu abuziv și distructiv”.
Mai ușor să spui „m-am ales pe mine” decât „am greșit, am înșelat și trădat încrederea partenerului”.
Mai simplu să dai block decât să înveți ceva din ce s-a întâmplat.

Adevărul dureros e că, în proporție covârșitoare, persoanele care se laudă că au scăpat de  persoane toxice sunt adevăratele persoane toxice. Dacă le asculți poveștile, vei putea sesiza un tipar comportamental anume: absolut toate persoanele cu care acestea au fost în vreo relație sunt descrise a fi toxice. Dar care-i elementul comun tuturor acelor relații? E însăși acea persoană.

Așa că, drag cititor, dacă mai vezi o postare cu „m-am ales pe mine”, nu uita: și mucegaiul se alege singur, dar tot toxic rămâne.

Made in Romania

Japie Mihai
-
0
Made in Romania

Aventura mea românească sau cum să rămâi captiv într-un stat care pare că te urăște cu pasiune birocratică

Un rezumat din viața unui diasporean întors în țara natală cu gânduri bune, și plecat aproape cu ulcer nervos.

Dragă cititorule,

Pentru cei care nu mă cunosc: sunt un român plecat de ani buni „la străini”, aciuat pe acolo, muncind, plătind taxe, respirând aer civilizat și visând la mici. Mi-am pierdut buletinul românesc și, ca omul: hai în țară să-mi văd familia, prietenii și să-mi fac act nou. Simplu, nu? Fix ca un cozonac fără drojdie.

Denunț pierderea, îmi iau foaie de drum, concediu, bilet, aterizez în România. La aeroport… liniște. Zero control. Vin din Schengen, se uită lumea la tine ca la un vecin venit cu pâine caldă. Așa da.

Dar la București începe circul cu clovni fără umor

Mă programez la Evidența Populației. La oraș? Ha! Acolo nu sunt locuri nici dacă vii cu icoana Maicii Domnului. Direct la Cucu’n Deal, tărâmul unde sufletele merg să fie testate.

Depun acte, stau la cozi, iau număr, fac tot ca la carte. Finalul?
„Actul vine în 30 de zile. Faceți procură cuiva să-l ridice.”
Nicio problemă, zic. Merg la notar.

Surpriză: pentru procură, îți trebuie… buletin.

Păi cum pula mea, să iau buletinul, am nevoie de buletin?! Ce suntem aici, într-un sketch absurd? Escape room pe stil românesc? Test psihiatric?

Mi se spune că am dreptul la buletin provizoriu. Super! Fug la Evidență. Explic.
Doamna blondă, posesoare de ton nazist combinat cu „sunt șefa universului”, îmi răspunde:

  • „Nu se poate, ați depus deja actele. Și de ce domnule ați cerut CEI? Trebuia să faceți buletin simplu la urgență. Trebuia să știți legea!”

  • Doamnă… îți par avocat? Am venit să fac un amărât de buletin, nu să dau examen la Drept administrativ.

Și da, pentru cine mă cunoaște, sunt un om calm, educat. Dar muista aia mi-a trezit demonul interior.

În România, fără buletin nu exiști

  • Nu faci procură.

  • Nu mergi la spital.

  • Nu mergi la notar.

  • Și dacă te oprește poliția… ești mort. Legal. Ca un personaj șters din server.

Și bonus, dacă vrei să pleci din țară așa, te paște dosar și până la doi ani de pușcărie. Pentru că avem reguli, bă! Reguli turnate în piatră de la 1800.

Dau telefoane, avocați, stres, coșmar. O săptămână jumate cu morcovul înfipt adânc. Cu o seară înainte de zbor, minune divină: e-mail, buletin gata.

Dimineață, excursie la Cucu’n Deal, 150 km dus-întors cu sufletul în gât, iau actul și fug spre aeroport ca Messi după finală.

Am scăpat. Sunt liber. Respir iar.
Și simt în mine o voce mică, calmă, iubitoare care zice:

  • Futu-vă în gură cu birocrația voastră medievală!

România, te iubesc… dar mă faci să beau fără motiv.

„Oamenii păcii”, Călin Georgescu și porumbelul căzut

MBM - KritiQ
-
0
„Oamenii păcii”, Călin Georgescu și porumbelul căzut

„Oamenii păcii” se bat cu jandarmii și cu realitatea în încercarea lor de a-l susține pe guru mesia  Călin Georgescu să semneze pacea mondială cu Trump și Putin

„Oamenii păcii” și porumbeii 

Gustave Le Bon descrie masele ca fiind feminine, în Psihologia mulțimilor, adică emotive, impulsive și instabile, indiferent de nivelul intelectual al fiecăruia dintre indivizii care le compun, deoarece, conform lui, masele se uniformizează la nivelul cel mai de jos. Uitându-ne la masele de sugeraniști autoproclamați „oameni ai păcii”, aidoma autoproclamatului lor lider, Căcălin Georgescu, putem lesne observa faptul că nu doar acestea sunt uniformizate sub nivelul grupurilor de maimuțe, ci și faptul că fiecare individ care le compune pare a fi complet rupt de realitate, pare a trăi într-o iluzie în care contradicțiile flagrante și disonanța cognitivă pot coexista în deplină armonie cu așa-zisa realitate. Altfel nu-mi explic cum aceiași indivizi care susțineau că nu există război în Ucraina, pentru că nu l-a văzut Căcălin, la fel cum spuneau și despre virusul COVID 19, susțin acum că îl susțin pe Țăcălin să semneze așa-zisa pace de la București, între Trump și Putin. 

Dar Țăcălin al lor are momentan control judiciar și asta-i acum principala cauză pentru care luptă „oamenii păcii”.

Vasăzică, într-o dimineață ce mirosea a toamnă și autoritate pierdută, Călin Georgescu, liderul autoproclamat al suveraniștilor și al „oamenilor păcii”, s-a prezentat la Tribunalul București. Nu singur, evident, omul păcii nu vine niciodată singur. Cu el, ca niște apostoli ai absurdității, veneau „oamenii păcii”: acea specie rară de entuziaști care crede că dreptatea se rezolvă cu gesturi simbolice, lozinci reciclate și porumbei albi, pe post de ambasadori ai armoniei universale.

Încă de la prima vedere, scenele de la tribunal au fost un spectacol de proporții biblice, dar cu atmosferă de galerie pe stadion. Porumbeii albi se zbăteau în cușca lor, ca niște mesageri ai păcii, prizonieri într-un teatru grotesc, speriați probabil de agitația publicului. Timp în care „oamenii păcii” strigau, fluturau pancarte și făceau semne de victorie, ca și cum simpla lor prezență ar fi modificat gravitatea și cursul istoriei.

Dar adevărata bijuterie a acestui episod nu a fost doar cușca cu porumbei, ci memoria colectivă a unui moment precedent: atunci când Căcălin Georgescu, în dorința sa de a demonstra lumii că pacea nu moare niciodată, a eliberat un porumbel alb care a căzut pe asfalt precum un bolovan. Momentul respectiv a rămas în istorie ca simbol al tuturor marilor încercări de armonie care sfârșesc în ridicol.

„Oamenii păcii” au continuat să vină în fața tribunalului cu aceeași solemnitate teatrală, cu aceeași convingere că simpla lor prezență poate influența destinul națiunii. Dar jandarmii nu au fost impresionați. În mod ironic, intervenția lor a fost exact ceea ce confirma inutilitatea teatrului de grup: pacea și armonia nu pot fi dictate de gesturi simbolice, oricât de albi ar fi porumbeii.

Pacea mondială, cu Călin Georgescu, Trump și Putin

Într-o declarație care rămâne istorică pentru absurditatea ei, Călin Georgescu a anunțat că va semna pacea de la București, alături de Trump și Putin. Imaginează-ți scena: o sală de tribunal transformată în scena unui summit mondial, cu Călin Georgescu în rol de mediator universal și inculpat, simultan, „oamenii păcii” fluturând pancarte, iar porumbeii privind cu cu frică, nu cumva să mai elibereze guru mesia pe vreunul dintre ei și să sfârșească lovind asfaltul.

Ironia acestei declarații nu poate fi subestimată. Lumea reală, cu conflictele sale geopolitice și interesele economice, primește lecții de pace de la un grup de sugeraniști AiURiști, însoțiți de niște porumbei albi care, în majoritatea cazurilor, sfârșesc căzuți pe asfalt. Și totuși, „oamenii păcii” continuă să creadă în misiunea lor mesianică.

Acești discipoli ai Țăcălin Georgescu nu se limitează la proteste în fața tribunalelor: ei cerând curu’ doi înainte și-napoi și la Catedrala Mântuirii Neamului Prost. Recent, tot ei s-au plâns de plecarea unor soldați americani din România, clamând teama că astfel ar rămâne expuși în eventualitatea unei posibile agresiuni a Rusiei. Da, ei, aceiași sugeraniști care susțin că Putin e un pacificator, pentru că așa le zice guru mesia Țăcălin, idolul lor, se tem acum de război. Tot ei fiind aceiași așa-ziși patrioți care ar fugi din țară, în caz de război, aidoma lui Dan Bittman, alt sugeranist patriot nevoie mare.

Oamenii păcii și iRealitatea

Privind mai atent, „oamenii păcii” din tabăra CG sunt o metaforă perfectă a unei lumi în care simbolismul depășește realitatea. Fiecare gest al lor, fiecare pancartă, fiecare porumbel eliberat, este o încercare de a demonstra că realitatea lor e dictată de ceea ce li se spune la tembeliziunea iRealitatea.

Îmbrâncelile cu jandarmii sunt, în esență, simboluri ale pacifismului lor incurabil. Oamenii care pretind că apără pacea se luptă cu reprezentanții legii, exact ca niște personaje tragice dintr-o piesă absurdă: victime și agresori simultan, eroici și ridicoli, profund convinși că acțiunile lor au un sens cosmic.

Partea tragicomică este că, după fiecare altercație, „oamenii păcii” se retrag cu acea ipocrizie de AUR, pregătiți să revină la următorul termen la tribunal, cu alți porumbei, cu aceleași lozinci și aceeași credință că pacea lumii depinde de ei și de sonatul lor lider.

Porumbeii și simbolistica inversă

Porumbeii, ființe alese de Călin Georgescu ca mesageri ai păcii, devin un simbol involuntar al sacrificiului, căzând lați, imediat ce-i eliberează Țăcălin. Acești mesageri ai armoniei sunt, paradoxal, cei mai sinceri indicatori ai imposibilității „oamenilor păcii” de a influența realitatea după cum le-o prezintă deformat tembeliziunea iRealitatea.

Fiecare porumbel căzut pe asfalt devine o metaforă a tuturor promisiunilor mărețe care sfârșesc în ridicol.

Sugeraniștii și contradicțiile lor

Tabăra AiURistă este fascinantă prin contradicțiile sale: pretind că sunt suveraniști, dar se tem de plecarea trupelor americane. Vor pace universală, dar se bat cu jandarmii; eliberează porumbei albi, dar nu pot să gestioneze realitatea.

„Oamenii păcii” devin astfel o caricatură vie: niște soldați ai simbolului, inamici ai rațiunii, activiști ai teatrului absurd. Tot ce fac are un aer de solemnitate falsă, dar fiecare gest sfârșește în comedie involuntară.

În rolul său de mesia local, Țăcălin își poartă discipolii printre clădirile tribunalelor, explicând fiecărui trecător că pacea globală nu se poate realiza decât prin simboluri vizuale, prin afișe și păsări care mai reușesc să zboare. Și oamenii cred, pentru că în lumea lor, credința e mai puternică decât gravitația sau logica.

Ritualul porumbeilor

Ritualul porumbeilor a devenit o adevărată ceremonie: „oamenii păcii” încep dimineața cu pregătirea cuștii, curățarea pietricelelor, învățarea zborului, deși Căcălin Georgescu are grijă ca majoritatea lor să cadă pe asfalt. Dar asta nu îi împiedică să repete gestul, să-l filmeze și să-l posteze online. Pentru ei, TikTok-ul este altarul noii religii a păcii.

Spectacolul atrage curioși, turiști și jandarmi plictisiți. Fiecare îmbrânceală cu forțele de ordine este înregistrată, comentată, redistribuită. Într-o lume unde algoritmii decid relevanța, „oamenii păcii” și porumbeii lor devin virali, iar absurdul lor se multiplică exponențial.

Plecarea trupelor americane și panica simbolică

În timp ce CG visa la pace mondială, „oamenii păcii” au descoperit un nou coșmar: plecarea unor soldați americani din România. Reacția lor a fost instantanee și teatrală: pancarte, proteste simbolice, lozinci despre sugeranitate și teatru ieftin.

Ironia supremă: aceiași oameni care susțineau că nu există război în Ucraina, se plâng acum de retragerea trupelor americane, de parcă securitatea națională și pacea globală ar depinde de prezența unui contingent străin. Aceasta este lecția supremă a „oamenilor păcii”: paradoxul permanent, teatrul absurd al auto-contradicției, absurdul ca formă de viață.

Privind „oamenii păcii”

CG, porumbeii căzuți, „oamenii păcii”, sugeraniștii și tot neamul lor reprezintă o frescă modernă a absurdității politice: un spectacol în care simbolismul se bate cu realitatea, iar penibilul, ridicolul este inevitabil.

Dacă ar fi să alegem un motto, ar fi: pacea se proclamă, dar nu se trăiește; se simbolizează, dar nu se realizează; se semnează, dar nu se respectă. Iar „oamenii păcii” sunt, în același timp, martorii și actorii acestei tragedii comice.

Porumbeii cad, pancartele flutură, CG zâmbește solemn, iar noi rămânem să privim, uimiți și amuzați, teatrul lor fără sfârșit.

De ce să nu arunci pisica în timpul sarcinii

Melnic Amalia
-
0
De ce să nu arunci pisica în timpul sarcinii

Știința din spatele mitului pisicii ca pericol în sarcină

Iată știința din spatele mitului conform căruia trebuie să scapi de pisică în timpul sarcinii: Toxoplasmoza este o infecție cauzată de parazitul Toxoplasma gondii. La majoritatea persoanelor sănătoase, infecția trece neobservată sau se manifestă ușor (ca o răceală ușoară). Însă, în timpul sarcinii, infecția poate fi periculoasă pentru făt. Pisica transmite parazitul prin intermediul fecalelor, nu toate pisicile sunt purtătoare (în special pisicile ținute exclusiv în interior). Totuși, dată fiind problema destul de serioasă de altfel, iată motivele pentru care NU este recomandat să scapi de pisică. 

În primul rând,  abandonul animalelor este o problemă destul de frecvent întâlnită.  Este un proces dureros, te-ai atașat de pisică și n-ai vrea să scapi de ea și totuși ți s-a recomandat să o faci (de către cunoștințe sau chiar de medicul ginecolog). Adevărul este mult mai complex de atât,  iată câteva argumente:

Cum poți contacta parazitul

Omul poate lua contact cu parazitul prin mai multe căi de infestare, contactul cu fecalele pisicilor infectate fiind doar una din aceste căi. Femeia însărcinată se poate infecta prin:

1. Consumul de carne crudă sau insuficient gătită (porc, miel, vânat)
2. Fructe și legume nespălate care pot conține ouă de parazit;
3. Contactul cu solul contaminat (grădinărit fără mănuși);
4. Contactul cu fecalele pisicilor infectate (prin curățarea litierei);
5. Mai rar: prin transfuzii de sânge sau transplant de organe.

Pisicile nu transmit direct boala prin simpla atingere  riscul apare doar prin contact cu fecalele lor proaspete sau cu solul contaminat.
Parazitul poate trece de la mamă la făt prin placentă, determinând toxoplasmoză congenitală.

Cum te poți proteja:

Pentru femeile însărcinate sau care planifică o sarcină, e recomandat:

  • să gătească bine carnea (≥70°C);
  • să spele riguros fructele și legumele;
  • să poarte mănuși la grădinărit;
  • să evite contactul cu litiera pisicii sau să folosească mănuși și să le spele bine;
  • să nu consume apă netratată;
  • să testeze imunitatea la începutul sarcinii.

Există speranță și tratament

Toxoplasmoza este prevenibilă și tratabilă dacă este depistată la timp.
Testarea serologică la începutul sarcinii este esențială  mai ales pentru femeile fără imunitate preexistentă.

Tratamentul depinde de momentul infecției

Înainte de transmiterea la făt: se administrează spiramicină (antibiotic care reduce riscul de transmitere).
După confirmarea infecției fetale:  se trece la pirimetamină + sulfadiazină + acid folinic, sub supraveghere medicală strictă (nu se administrează în primul trimestru).

Câteva curiozități despre parazit

Pisicile (domestice sau sălbatice) sunt gazdele definitive ale parazitului Toxoplasma gondii.

Asta înseamnă că doar în intestinul pisicii parazitul se poate reproduce sexual și forma oociste (ouă microscopice). Pisica elimină aceste oociste prin fecale  în câteva zile de infecție. Oocistele devin infecțioase după 1–5 zile în mediu (sol, apă, vegetație).
Când un șoarece intră în contact cu solul, hrana sau apa contaminate cu oociste, le poate înghiți accidental.
După ce ajung în intestinul lui, parazitul se transformă și migrează în organism, formând chisturi în mușchi și creier.

Aici devine fascinant: Toxoplasma gondii modifică comportamentul șoarecilor infectați. În loc să fugă de mirosul de pisică, șoarecii devin atrași de el. Acest fenomen se numește „manipulare comportamentală”. Studiile arată că parazitul afectează zonele din creier implicate în frică și atracție sexuală (în special amigdala). Practic, șoarecele infectat nu mai simte frică față de pisici, ba chiar se apropie de ele.

Pentru Toxoplasma gondii, scopul este să ajungă din nou în pisică, unde se poate reproduce sexual. Prin modificarea comportamentului șoarecilor, parazitul crește șansa ca șoarecele să fie mâncat de o pisică, iar astfel parazitul ajunge în intestinul pisicii și ciclul se reia (pisica elimină noi oociste). Este, deci, o strategie evolutivă genială de supraviețuire și propagare.

Așadar, ai milă de pisică, nu o arunca doar pentru că ai rămas însărcinată.  Soluții sunt pentru această problemă. Informează-te din surse sigure înainte să planifici o sarcină.

1...567...57Pagina 6 din 57

Sunt Marian. N-am răspunsuri, dar am glume. KritiQ e blogul meu - ironic, amar, uneori chiar amuzant.

KritiQ

TENDINTE

CATEGORII

Toate drepturile rezervate © MBM- KritiQ by BITMADRID