Dacă în episodul trecut din seria „Istoria literaturii în 50 de cărți interzise” ne-am plimbat prin teocrația sufocantă imaginată de Margaret Atwood, unde libertatea femeilor atârna de un fir de dogmă și două versete prost interpretate, astăzi schimbăm decorul – dar nu și absurdul. De la robe roșii și ritualuri grotești trecem direct la costume scumpe, gel pentru păr și obsesii corporatiste, într-un salt elegant de la distopia religioasă la cea capitalistă. Pentru că, dacă Gilead era o lume condusă de fanatici, „American Psycho” ne amintește că există și fanaticii cardului de credit, o specie la fel de periculoasă și sensibilă: încearcă doar să le spui că nu au rezervare la restaurant. În fond, între Bateman și Comandanții Atwoodieni nu e o diferență prea mare – doar că unul citește The Wall Street Journal în loc de Scriptură și are o preferință suspect de intensă pentru îngrijirea facială.

American Psycho – romanul care a speriat America (dar nu și pe consumatorii de Wall Street)

Dacă există o carte care a reușit performanța să scandalizeze publicul, să îngrijoreze editurile și, în același timp, să devină un cult al ironiei întunecate, aceea este „American Psycho” (1991), semnată de Bret Easton Ellis. Un roman atât de „periculos” încât, la apariție, aproape că vedeai fum ieșind de sub perucile moralizatoare ale comentatorilor TV. „Corupe tineretul!”, „Incită la violență!”, „Subminează valorile familiei!”— cam așa sunau reacțiile, în timp ce Wall Street-ul continua nestingherit să vândă și să cumpere, probabil exact în stilul eroului său, Patrick Bateman.

De fapt, romanul a fost interzis sau restricționat în unele țări pentru violența extremă. Unii critici au afirmat că, citind cartea, simți nevoia să pui un paravan în fața imaginației tale, „ca să nu vadă așa ceva”. Dar, ironia supremă este că tocmai aceste pasaje au transformat romanul într-o oglindă deformată, dar fidelă, a excesului anilor ’80-’90: o lume în care hainele costă cât chiria pe un an, dar viața unui om pare, în ochii protagonistului, mai ieftină decât o cămașă de la Armani.

Marele coșmar al criticilor: satire pe care nu le-au prins

Un alt motiv pentru isteria morală a fost faptul că unii cititori… nu au sesizat satira. Da, există oameni care pot citi un roman în care protagonistul își recitează rutina de îngrijire a pielii cu mai multă pasiune decât pentru orice ființă umană – și totuși să creadă că autorul serios a vrut să glorifice stilul de viață yuppie. Într-o țară în care unii se supără pe desene animate pentru că „au prea mult sarcasm”, nu e chiar surprinzător.

Patrick Bateman – simbolul unei epoci care se teme doar de riduri, nu de morală

Bret Easton Ellis a construit în Bateman un monstru perfect adaptat lumii din jurul lui: rece, impecabil îmbrăcat, obsedat de etichete (la propriu și la figurat), cu un CV de vis și o empatie de statuie din beton. Este portretul corporatismului dus la extrem, o glumă amară despre societatea în care valoarea morală scade invers proporțional cu prețul costumului.

Și da, romanul este violent, dar totodată este o radiografie satirică a unei lumi în care totul se măsoară în branduri, contracte, restaurante cu liste de așteptare și mască exfoliantă de weekend. Ellis nu te invită să-l admiri pe Bateman, ci să-l recunoști – poate în șeful tău, poate în influencerul care face unboxing la caviar, sau poate… chiar în tine, când te enervezi că cineva a tăiat coada la supermarket.

Controversele: între indignare autentică și marketing nesperat

„American Psycho” a avut parte de un scandal atât de mare încât, dacă romanul ar fi fost o persoană, ar fi primit segment special la Oprah. Editura originală a refuzat manuscrisul, organizațiile feministe au cerut interzicerea, iar moralizatorii profesioniști au găsit în el un nou motiv să explice „decăderea societății moderne”.

Rezultatul? Bestseller garantat. Dacă voiai reclamă gratuită în 1991, trebuia doar să publici o satiră pe care publicul să o confunde cu un manual de comportament sociopatic. Ellis a înțeles perfect ecuația: cu cât îi enervezi mai tare, cu atât vei fi mai citit. Iar „American Psycho” a devenit un caz-școală despre cum indignarea morală vinde mai bine decât orice campanie de PR.

Concluzie: un roman despre golul interior al unei epoci pline de tot

„American Psycho” nu este o carte pentru stomacuri sensibile, dar nici o carte despre celebrarea violenței. Este un strigăt ironic – uneori grotesc, alteori absurd – despre o societate care a înlocuit umanitatea cu aparența, compasiunea cu networkingul și iubirea cu o loțiune aftershave de 200 de dolari.

Romanul nu trebuie citit ca un thriller, ci ca o farsă întunecată despre lumea în care trăim. Poate exagerată, poate incomodă, dar incredibil de eficientă. Un fel de „încearcă să râzi, ca să nu te sperii”, doar că râsul vine cu un mic gust amar.

Și, sincer, dacă ai rezistat anilor ’90 până azi, ai rezista și lui Patrick Bateman. Că doar nu o să te sperie un yuppie cu gel în păr, nu?

România de azi – unde Bateman ar face probabil infarct de la atâta „originalitate”

Privind spre România de azi, „American Psycho” capătă o nuanță aparte: în timp ce Patrick Bateman își măsura statutul social în costume Brioni și rezervări la restaurante exclusiviste, la noi încă mai există indivizi care cred că rafinamentul înseamnă să-ți parchezi SUV-ul pe trotuar „fiindcă așa fac toți oamenii importanți”. Dacă Ellis ar fi scris romanul în Bucureștiul actual, Bateman nu ar fi fost un yuppie al excesului, ci un influencer de Dorobanți, preocupat să-și arate ultimele achiziții „de lux” și să țipe la ospătar că nu-i aduce prosciutto crudo suficient de „crud”. În mod ironic, România nu are nevoie de un psihopat ca să-și expună absurditățile cotidiene; societatea reușește deja, prin forțe proprii, să transforme orice gogoașă cu fițe, orice mic privilegiu, orice „cunoștință sus-pusă” într-o mini-satiră națională. Într-un astfel de context, Bateman ar fi pur și simplu… încă un tip care postează pe Instagram.

Încheiem așadar incursiunea în mintea unui yuppie cu apucături homicid-corporatiste și ne pregătim pentru următorul popas pe harta literaturii „interzise pentru că nu e pe placul comitetului de bun-simț public”. Dacă „American Psycho” ne-a arătat cât de departe poate merge cineva pentru o carte de vizită perfect tăiată, „Fight Club” promite să ne arate cât de departe merg oamenii când își pierd cartea de identitate socială cu totul. Va fi mai puțină loțiune exfoliantă, mai multă transpirație existențială, mai puțină obsesie pentru lux și mult mai multă obsesie pentru… pumni ca formă alternativă de terapie. Rămâneți aproape: urmează un manual spiritual pentru cei care cred că iluminarea începe prin a-ți îndoi nasul (al tău sau al altuia).

De la Gulag la Gilead, drumul scurt pe care nu-l recunoaștem, dar tot îl facem

Dacă în episodul trecut din seria „Istoria literaturii în 50 de cărți interzise” am plimbat cititorul prin „Arhipelagul Gulag”, acea colecție de stațiuni de „relaxare” unde Uniunea Sovietică își trimitea cetățenii să își reconsidere opțiunile politice prin muncă forțată, astăzi schimbăm doar decorul, nu și tema. De la teroarea birocratică a lui Soljenițîn trecem la teroarea teocratică a lui Atwood — un fel de upgrade de la versiunea „Siberia 1.0” la „Gilead 2.0”, cu aceeași idee de bază: puterea absolută adoră să joace God Mode, chiar și când nu e invitată. Dacă Stalin îți lua libertatea pentru că te gândeai prea liber, în lumea lui Atwood ți-o iau pentru că cineva s-a gândit prea mult în locul tău. Iar noi, cei din prezent, privind aceste distopii, continuăm să spunem relaxați: „Ei, lasă, la noi nu se poate întâmpla așa ceva.” Exact ce spuneau și unii ruși în 1917. Exact ce vor spune și unii gileadieni, probabil, în prologul volumului II.

Cum arată o teocrație când e condusă de băieții care au citit Biblia doar pe diagonală

Există cărți care provoacă scandal, și există cărți care provoacă scandalul suprem: acela în care cititorii se supără pentru că își dau seama că povestea nu e chiar despre o lume alternativă, ci despre lumea lor, doar că scrisă cu alte nume.
„Povestea cameristei” (1985) a lui Margaret Atwood aparține glorios celei de-a doua categorii — romanul care le provoacă celor cu idei „tradiționale” palpitații, iar celor cu idei „moderne” paranoia. Un succes total.

Gilead sau republica unde Biblia e manual de legislație, dar numai capitolele convenabile

Atwood imaginează Gilead (denumirea poate proveni de la biblicul Galaad), un stat utopic condus de o teocrație „pură”, în care femeile sunt împărțite în roluri atât de clare, încât ai zice că au fost inventate de un contabil cu inspirație patriarhală: neveste, econeveste, mătuși și, desigur, cameriste. Acestea din urmă au un rol „nobil”: să procreeze. Nobil în sensul în care o găină „nobilă” face ouă în fiecare zi.

Criticii conservatori au acuzat romanul că exagerează. Desigur. Pentru că în istoria omenirii nu a existat niciodată vreo societate care să controleze corpul femeii, să reglementeze sexualitatea, drepturile reproductive sau libertatea de mișcare. Doar n-o fi exagerată Atwood, ce idee!

Atwood, acuzată că a scris o blasfemie feministă

La apariția romanului, unii comentatori au simțit nevoia să-i explice autoarei, foarte calm, că:
• teocrațiile sunt „de fapt” sisteme stabile;
• femeile au „roluri naturale”;
• distopia ei e „o isterie modernă”.

La care Atwood, în stilul ei blând, a repetat:
„Nu am inventat nimic. Tot ce apare în carte există deja undeva în lume.”
Dacă asta nu-i cel mai politicos „vă mințiți singuri”, nu știu ce este.

Controversele – de la 1985 până la Netflix și mai departe

Apariția ecranizării a transformat cartea într-un fel de manual vizual de protest.
Oamenii au ieșit pe străzi purtând costume de cameriste în: SUA (proteste anti-avort), Polonia, Irlanda, chiar și în state occidentale care se jură că iubesc democrația, dar numai dacă nu e prea libertină.

Conservatorii au reacționat previzibil: „De ce politizați o carte politică? Lăsați literatura în pace!”
Între timp, Atwood probabil își făcea un ceai și se gândea: „Interesant cum ficțiunea devine documentar fără să schimb o virgulă.”

De ce enervează romanul cu adevărat

Nu pentru că e feminist. Nu pentru că e critic la adresa religiilor folosite ca armă politică.
Nu pentru că personajele feminine sunt mai vii decât toată conducerea de partid din Gilead la un loc. E pentru că pune întrebarea pe care nimeni nu vrea s-o audă într-o societate care se crede imună la autoritarism:
„Ce faci dacă într-o zi te trezești și descoperi că drepturile tale nu mai sunt drepturi, ci concesii revocabile?”

„Povestea cameristei” e romanul pe care îl citești râzând amar, apoi îl închizi și te întrebi — foarte stins, ca să nu te audă nimeni: „Cât de departe suntem noi de Gilead?”

Și răspunsul, de fiecare dată, e: „Depinde cine câștigă următoarele alegeri.”

România de azi: unde Gileadul nu există oficial, dar unii încearcă să-l facă pe șest

Și dacă tot vorbim despre teocrații fictive care controlează corpul femeii, România nu stă chiar pe marginea terenului, ci mai mult pe banca de rezerve, pregătită să intre dacă se accidentează vreun Gilead din vecini. Periodic, apar în presă cazuri cu femei și adolescente agresate sexual de slujitori ai altarului (căutaţi pe Google “preoţi agresat femei“), cazuri tratate în stilul autohton: cu „nu generalizăm”, „este doar un preot rătăcit”, „să nu atacăm Biserica” și, preferatul meu, „de ce nu a spus mai devreme?”. De parcă victimele ar avea obligația să ofere și transmisiune live, cu sonor și subtitrare. În timp ce cultele religioase cer în continuare încredere necondiționată și influență politică, realitatea ne bate pe umăr și ne șoptește, ca Offred în roman: „Nu te baza prea tare pe cei care predică virtutea, că unii au citit doar capitolul cu iertarea, nu și pe cel cu responsabilitatea.” România nu e Gilead — încă. Dar când vezi cum sunt tratate victimele și cum sunt protejați agresorii, începi să te întrebi dacă nu cumva cineva, pe undeva, tot ține manuscrisul pentru o versiune locală.

Și astfel, după ce am analizat Gileadul – paradisul teocratic unde libertatea femeii este tratată ca un obiect pierdut la rubrica „Diverse” – ne pregătim să trecem la un alt tip de infern literar: lumea lui „American Psycho”, unde nu mai e nevoie de profeți sau mătuși autoritare ca să controleze oamenii, pentru că există deja bărbați în costume scumpe, cu carduri platină și cu un entuziasm suspect pentru topoare. Dacă în romanul lui Atwood ororile sunt comise în numele sacralității, în romanul lui Bret Easton Ellis sunt comise în numele… brandurilor. Așa că rămâneți aproape: urmează o coborâre într-un Manhattan unde violența este la fel de glossy ca un catalog de lux și unde Patrick Bateman ne demonstrează că, indiferent de epocă, distopiile au întotdeauna un băiat de aur. Sau, în cazul lui, un băiat cu lanțuri… de drujbă.

Dacă în episodul trecut din seria „Istoria literaturii în 50 de cărți interzise” am povestit cum „Abatorul cinci” a reușit performanța de a fi interzis în unele școli americane pentru că ar fi „prea deranjant” — ca şi cum adolescenţii nu sunt deja expuși zilnic la realitatea politică — iată-ne acum trecând de la cenzura cu miros de popcorn la cea cu miros de sârmă ghimpată. De la sensibilitățile pedagogice ale unor consilii școlare până la paranoia industrializată a URSS. Dacă Vonnegut era considerat periculos pentru că îi făcea pe elevi să gândească, Soljenițîn era considerat periculos pentru că îi făcea pe adulți să nu mai accepte să nu gândească. Bine aţi venit, deci, la noua escală a absurdului: cum treci de la interdicția unui roman satiric la interdicția unei istorii întregi, fără escală şi fără bagaj — doar cu loialitatea față de adevăr ca unic contrabandist.

Arhipelagul Gulag: ghidul de călătorie pe care URSS a uitat să-l aprobe

Există cărţi care schimbă lumea, şi există cărţi care schimbă scuza oficială pentru a interzice o carte. „Arhipelagul Gulag” (1973) de Aleksandr Soljenițîn este, fără îndoială, ambele. Un amestec de mărturie istorică, artă literară şi „ce se întâmplă când un stat se sperie de propriul adevăr”, monumentalul volum a devenit rapid duşmanul public nr. 1 în URSS — ceea ce, paradoxal, nu i-a făcut decât reclamă gratuită.

În fond, regimul sovietic avea o relaţie foarte sănătoasă cu adevărul: îl păstra încuiat, îl hrănea rar şi îl scotea afară doar la parade.

GULAG-ul: realitatea care n-a trecut cenzura, dar a trecut prin milioane de oameni

Soljenițîn a avut neobrăzarea să facă ce nimeni nu trebuia să facă într-un stat totalitar: să descrie realitatea. Nu metaforic, nu în parabole despre furnici muncitoare şi greieri leneşi, ci în date, nume, procese inventate şi metode de pedepsire care ar face gelos orice manual de tortură medieval.

Evident, Kremlinul a reacţionat matur, cu eleganţă şi spirit democratic: l-a expulzat. Totuşi, cartea nu a dispărut, ci a început să circule prin Occident ca o bombă cu ceas culturală. Intelectualii occidentali — mulţi încă fermecaţi de mitul „experimentului socialist idealist” — au fost puţin iritaţi să descopere că realitatea semăna mai degrabă cu un „Escape Room”, doar că fără posibilitatea de a scăpa.

Controversele: între „adevăr necesar” şi „propagandă capitalistă”

„Arhipelagul Gulag” a devenit rapid epicentrul unei bătălii ideologice globale. Pentru unii, cartea era dovada finală că sistemul sovietic era o maşinărie represivă, moralmente falimentară şi expertă în a transforma oameni în cifre. Pentru alţii, era „exagerată”, „subiectivă”, „viteazul capitalist care atacă proiectul socialist”.

Și desigur, exista şi categoria „intelectualilor de salon” care, între două pahare de Bordeaux şi o discuţie despre dialectica materialistă, declarau solemn:
— Da, desigur, sunt atrocităţi, dar nu putem judeca un ideal după greşelile implementării. Greşeli? Despre lagăre, în care au intrat milioane. Dar măcar termenul „greşeală” e elegant, aproape poetic.

Un stat nervos nu poate dormi liniştit

Pentru URSS, apariţia cărţii nu a fost doar un afront, ci un coşmar logistic: cum explici populaţiei că un laureat al Premiului Nobel (pe care l-ai felicitat doar cu jandarmii) tocmai a publicat trei volume în care explică meticulos ce făceai tu când nimeni nu avea voie să ştie?

Simplu: declari totul minciună.
Şi, pentru siguranţă, interzici cartea.
Şi, pentru mai multă siguranţă, interzici şi discuţiile despre carte.
Şi, pentru maximum de siguranţă, interzici şi gândul despre discuţiile despre carte.

Că doar controlul minţii era principalul export sovietic înainte de petrol.

În loc de concluzie

În anii ’70 şi ’80, „Arhipelagul Gulag” a devenit ceea ce propaganda sovietică nu putea suporta: un bestseller internaţional despre adevăr. Iar adevărul are prostul obicei să erodeze sistemele construite pe bâlbe, tăceri şi procese înscenate.

Când URSS s-a prăbuşit, unii au spus că economia a eşuat, alţii că libertatea a triumfat. Rar se spune însă că o carte scrisă de un profesor de matematică devenit prizonier politic a fost unul dintre cuiele bătute încet, ironic şi foarte literar, în sicriul colosului sovietic.

Astăzi, „Arhipelagul Gulag” rămâne un manual neoficial de supravieţuire în faţa manipulării — şocant de actual într-o lume care mai produce, pe alocuri, nostalgici ai dictaturilor „cu potenţial”, oameni care cred că libertatea e negociabilă, iar lagărele sunt poveşti exagerate. Pentru aceştia, Soljeniţîn are un mesaj clar, transmis peste decenii:
„Dragi tovarăşi, adevărul nu se interzice. Se întoarce.”

Iar când o carte interzisă reuşeşte să explice mai bine un sistem decât întregul aparat propagandistic al acelui sistem, ştii că cineva, undeva, s-a ocupat mai mult de cenzură decât de calitatea managementului.

Dar, na, în URSS asta era chiar politica oficială: „Tovarăşi, adevărul este contrarevoluţionar.”

România de azi: adevărul încă deranjează, doar cozile la cenzură s-au schimbat

Și, dacă tot vorbim despre lagărele minciunii instituţionalizate, merită să aruncăm o privire şi spre România de azi, unde nu mai avem Gulag, dar avem o tradiţie solidă de a ne supăra pe adevăr în funcţie de cine-l spune. Sigur, nu mai vine partidul unic să ne explice ce avem voie să gândim — acum vin influencerii, televiziunile „de opinie” (unele adevărate uzine de fake news), strategii „adevărului alternativ” și politicienii care descoperă brusc libertatea de exprimare (care uneori înseamnă dreptul la minciună) doar când sunt luați în colimator. În loc de NKVD, avem armate de comentatori furioși pe Facebook, iar în loc de dosare fabricate, avem anchete care dispar subit „din lipsă de interes public”. Diferența e că, azi, cenzura nu mai vine de sus, ci vine de peste tot — democratic, participativ, cu like-uri și share-uri. Dar reflexul e același: când un adevăr supără, nu îl discutăm, ci îl îngropăm în zgomot. Aşa că „Arhipelagul Gulag” rămâne perfect actual: ne arată cât de repede poate deveni libertatea o poveste dacă o lăsăm pe seama celor care vor doar linişte, confort şi control.

Și dacă „Arhipelagul Gulag” ne-a arătat cum arată un stat când își pierde mințile în numele ideologiei, în următorul articol vom trece la varianta în care statul și le pierde în numele… divinității. Pentru că, după ce am vizitat lagărele ateismului totalitar, e timpul să facem un popas în teocrația distopică imaginată de Margaret Atwood, unde controlul asupra oamenilor nu se face cu procese înscenate, ci cu versete interpretate „creativ”. Așadar, rămâneți aproape: urmează „Povestea cameristei”, povestea în care libertatea devine opțională, iar logica — facultativă. Exact ce trebuie pentru secolul XXI, care a decis, cu un entuziasm suspect, să redescopere cenzura în numele moralei.

Dacă în episodul trecut din seria „Istoria literaturii în 50 de cărți interzise” ne-am ocupat de „Portocala mecanică”, romanul care i-a făcut pe unii să creadă că violența poate fi prevenită interzicând… o carte despre violență (logică de comisie), era aproape inevitabil ca următorul popas să fie „Abatorul cinci”. Pentru că, odată ce intri pe tărâmul literaturii „periculoase”, realizezi că lista neagră nu e doar bogată, ci și surprinzător de amuzantă. După ce au încercat să ne salveze de la „rele influențe” oprind accesul la un roman cu adolescenți ultraviolenți, acum descoperim că și un volum despre absurditatea războiului și relativitatea timpului a căzut sub aceeași sabie a moralizatorilor. În fond, dacă tot vorbim despre cărți cenzurate pentru binele nostru, de ce să nu le punem una lângă cealaltă — o portocală și un abator — și să vedem ce iese? Spoiler: iese exact portretul lumii în care trăim.

„Abatorul cinci”: cartea care călătorește în timp, dar rămâne blocată în prezentul… cenzurii

Dacă există o carte care a învățat generații întregi că absurdul nu doar există, ci și conduce lumea, aceea este „Abatorul cinci” de Kurt Vonnegut (1969). Un roman despre război, timp, extratereștri, traumă și mortalitatea inevitabilă — dar, desigur, în unele școli americane a fost interzis pentru că… era prea mult. Prea mult adevăr, prea multă ironie, prea puțină igienă emoțională pentru elevii considerați oficial incapabili să gestioneze un paragraf care nu miroase a manual aprobat de comisia de stat.

Un roman antimilitarist… interzis de militari și admiratori ai manualelor sterile

„Abatorul cinci” s-a remarcat imediat prin modul în care combină grotescul războiului cu farsa cosmică. În timp ce Billy Pilgrim, protagonistul de serviciu și veteran capturat la Dresda, se „dezlipește” de timp, americanii din comisii școlare se dezlipeau de realitate, declarând romanul „anti-american”, „scandalos”, „imoral”, „subversiv” și — preferata tuturor — „un pericol pentru mințile tinere”.

Probabil pentru că, într-o țară în care poți avea acces la un arsenal întreg în supermarket, dar nu la o carte cu extratereștri filozofici, ,,Abatorul cinci” reprezenta cel mai mare risc: cel de a-i face pe elevi să gândească.

De ce deranjează Vonnegut? Simplu: nu e previzibil

Vonnegut scrie despre ororile războiului fără să folosească trompete patriotice sau fundal orchestral lacrimogen. În locul clișeelor, oferă absurdul pur: moartea tratată ca un fapt banal — „Așa merg lucrurile” — și bombardarea Dresdei prezentată nu ca un act eroic, ci ca un masacru fără sens.

Pentru unii, această perspectivă era un blestem ideologic. Pentru alții, era pur și simplu prea greu de digerat că americanii nu sunt întotdeauna băieții buni. Așadar, soluția? Prohibiția! Nimic nu învinge gândirea critică mai eficient decât o ștampilă roșie pe copertă.

Extraterestrii tralfamadorieni – filosofii care au scandalizat moralizatorii

Dacă Billy Pilgrim ajunge pe altă planetă, trăiește într-o grădină zoologică pentru oameni și discută cu tralfamadorienii despre natura timpului, pentru unii adulți responsabili asta a fost prea scandalos. Nu violența războiului, nu trauma psihologică, nu genocidul — nu, problema era că romanul „promova idei ciudate”. Exact ce trebuie să eviți într-o școală: ideile.

În logica birocratului care n-a citit niciodată un roman, extratereștrii sunt acceptabili doar în filme cu buget mare, nu în literatură care pune întrebări incomode.

Și totuși, cartea a supraviețuit

Deși a fost interzisă în unele locuri, retrasă din biblioteci și etichetată drept „corupătoare”, „Abatorul cinci” n-a dispărut. Ba dimpotrivă. Continuu reeditată, studiată în universități și citată în cultură, romanul a devenit un simbol al rezistenței culturale prin umor, sarcasm și luciditate.

Ceea ce, sincer, îl face perfect pentru epoca noastră de indignări automate, liste de interdicții și certitudini prefabricate.

Interzicerea „Abatorului cinci” spune mai multe despre cei care o interzic decât despre carte. Vonnegut nu a scris un manual de revoluție; a scris o oglindă — iar unii nu s-au simțit confortabil să se vadă în ea. Într-o cultură care preferă mereu povestea „curată”, simplă și patriotică, romanul lui Vonnegut e ca un musafir imprevizibil: îți intră în casă, se uită direct în dulapurile tale și rostește, calm: „Așa merg lucrurile.”

Iar tocmai de asta merită citit. Pentru că în lumea în care cenzura te protejează — dar nu de prostie — „Abatorul cinci” rămâne un antidot delicios de incomod.

În România de azi, „Abatorul cinci” ar trece probabil testul cenzurii oficiale, dar ar eşua glorios la cel al „sensibilităţii publice”: ar fi suspectată ba de „atac la identitatea naţională”, ba de „propagandă anti-occidentală”, ba de „literatură prea complicată pentru programul aglomerat al elevului modern, deja traumatizat de teze”. În timp ce dezbatem frenetic dacă e voie cu uniforme, telefoane sau poezie cu „mesaje negative”, un roman care îţi spune că războiul e absurd şi că timpul e un moft al percepţiei ar fi tratat ca o provocare inutilă. În mod ironic, deşi nu am interzice „Abatorul cinci”, am reuşi performanţa să nu-l citim — ceea ce este, poate, cea mai subtilă formă de cenzură românească: nu ardem cărţi, doar le ignorăm cu o eficienţă demnă de o comisie specială.

Iar dacă tot am deschis cutia Pandorei literare și am scos din ea portocale mecanice, abatoare temporale și comisii indignate, următorul pas pe kritiQ.ro vine natural, aproape inevitabil: „Arhipelagul Gulag”. Pentru că, după ce am discutat despre cărți interzise în democrații nervoase, e momentul să vedem cum arată cenzura adevărată — cea industrială, organizată, cu program și dosar. Dacă v-au deranjat câteva replici controversate din Vonnegut, pregătiți-vă: în episodul următor intrăm în zona în care „interzis” nu mai e o etichetă pusă de o bibliotecară anxioasă, ci o decizie de stat cu lanțuri, celule și deportări. Așa că stați aproape: urmează ghidul complet despre cum să exiști, să scrii și să fii șters cu entuziasm de pe fața pământului — varianta Soljenițîn.

Dacă în episodul trecut din seria „Istoria literaturii în 50 de cărți interzise” despre „Doctor Jivago” ne minunam cum un roman poate fi interzis într-un imperiu care pretindea că iubește literatura la fel de mult cum iubea și… cenzura, astăzi trecem la următorul nivel: o carte care n-a fost doar interzisă, ci și folosită de unii ca test psihologic improvizat pentru a verifica „starea națiunii”. Pentru că, dacă Pasternak a supărat un sistem politic întreg doar prin faptul că a scris, „Portocala mecanică” a reușit să supere pe toată lumea prin faptul că a arătat ce se întâmplă când libertatea individului dă de pământ cu politețea socială. Așadar, după ce am răsfoit romantismul rusesc cu iz de KGB, e momentul să analizăm o lume în care adolescenții năzdrăvani fac educația civică să pară un experiment nereușit de laborator. Cine zice că literatura nu e sport extrem, clar n-a citit cele două cărți una după alta.

„Portocala mecanică” – manualul perfect de bune maniere… pentru cine vrea să nu mai existe bune maniere

Dacă există o carte care a reușit să îmbine adolescența, filosofia morală și un fel de tutorial de comportament anti-social cu glazură literară, aceea este „Portocala mecanică” (1962) a lui Anthony Burgess. O poveste atât de colorată încât s-a simțit nevoia, ulterior, să fie cenzurată mai ceva ca deserturile în postul Paștelui. Și pe bună dreptate: puțină lume visează la tineri îmbrăcați impecabil, răspândind prin oraș disconfort fizic și emoțional la adresa concetățenilor. Așa că, pentru a păstra atmosfera critică, lasăm deoparte scenele explicit violente și păstrăm doar ideea: Alex și gașca lui fac lucruri… deloc conforme cu regulamentul de ordine interioară al speciei umane.

Controversa mare: libertate, morală și cum se întâmplă să-ți strice o carte zen-ul interior

„Portocala mecanică” a provocat reacții în lanț aproape imediat. Unii critici literari au ridicat cartea la rang de capodoperă – cică ar pune întrebări incomode despre liber-arbitru, responsabilitate și transformarea individului în produs al statului. Alții, mai puțin entuziaști, au considerat-o un manual de instrucțiuni pentru haos, pe care l-ar ascunde sub pernă doar cine vrea să-și piardă somnul.

Ceea ce i-a enervat cu adevărat pe mulți a fost modul în care Burgess ține o oglindă în fața cititorului: da, e ușor să-l condamnăm pe Alex pentru comportamentul său… problematic (am cenzurat termenul mai colorat), dar e și mai ușor să ne prefacem că sistemul care încearcă să-l „repare” este perfect. Spoiler: nu este. Terapia Ludovico nu e chiar un masaj cu aromaterapie.

Burgess – scriitorul care nu voia scandal, dar scandalul îl iubea

Merită menționat că însuși Burgess a ajuns să regrete faima romanului. Nu e vina lui că lumea a înțeles „Portocala mecanică” fie ca pe o profeție sumbră, fie ca pe un apel la cenzură, fie ca pe o carte pe care o citești doar pentru că „a fost interzisă pe undeva”. Criticii au disecat limbajul nadsat, au analizat psihologia personajelor și au încercat să afle ce l-a mânat pe Burgess să scrie așa ceva. Răspunsul realist: era literatura anilor ‘60, toată lumea încerca ceva mai… experimental.

De ce încă ne certăm pe subiect

Pentru că romanul atinge două puncte dureroase pentru omenire:

1. Cum corectăm comportamentele deviante?

• În mod normal: prin educație și politici sociale.
• În roman: prin metode care, în ziua de azi, ar strânge instantaneu 10.000 de ONG-uri revoltați la ușa ministerului.

2. Ce e mai important: binele societății sau libertatea individului?

• Burgess ar zice: nu e chiar așa simplu.
• Publicul ar zice: ba da, păi trebuie să alegem o tabără!
• KritiQ.ro ar zice: mai bine respirăm adânc și ne prefacem că înțelegem nuanțele.

Și acum, momentul ironico-satiric

Să recunoaștem: nimeni nu ia „Portocala mecanică” să se relaxeze după muncă. Nu e genul de carte pe care o deschizi cu ceai și biscuiți, așteptând să descoperi sfaturi despre mindfulness. Nu, în schimb primești o lecție amară despre societate, morală și… decizii proaste. Așa că, într-o lume unde toată lumea se ceartă pe orice subiect – vaccinuri, politică, vremea de afară – era inevitabil ca și Burgess să fie convocat la tribunalul opiniei publice.

Dar, hei, poate că acesta e marele merit al „Portocalei mecanice”: ne obligă să vorbim despre lucruri neplăcute, deși am prefera să ne uităm la filme cu pisici. Și mai ales ne reamintește că, indiferent cât ne-am dori, nu putem transforma oamenii în portocale atent calibrate, mecanice, programate să se comporte „frumos”.

Pentru că, în final, dacă literatura nu ne pune puțin pe gânduri, atunci la ce bun? Am putea la fel de bine să citim prospecte de medicamente. Măcar acolo scrie clar ce trebuie evitat. În „Portocala mecanică”, totul e mai nuanțat. Și exact asta îi enervează pe toți.

România de azi: țara unde „reeducarea” se face prin talk-show

Dacă „Portocala mecanică” ridică mari dileme despre libertate, morală și corectarea comportamentului deviant, România de azi oferă un studiu de caz perfect — doar că mult mai puțin literar și infinit mai absurd. La noi, metoda Ludovico nu ar avea nevoie de tehnologie sofisticată: ar fi suficient să legi cetățeanul de un scaun și să-i pui, opt ore pe zi, talk-show-uri politice, dezbateri cu experți în toate și nimic, și câte un breaking news prelungit care promite apocalipsa în prime-time. Statul încă visează să repare omul prin „programe”, cetățeanul încă visează să repare statul cu un comentariu pe Facebook, iar între ei se întâmplă un perpetuum mobile de indignare. În acest decor, Burgess ar lua notițe: România pare adesea laboratorul perfect unde toată lumea vrea să-l „repare” pe celălalt, dar nimeni nu recunoaște că sistemul însuși are nevoie de service. În fond, dacă „Portocala mecanică” ar fi fost scrisă azi aici, poate s-ar fi numit „Omul mecanic cu abonament la cablu”.

Și pentru că la kritiQ.ro nu putem încheia fără să pregătim terenul pentru următoarea aventură literară, vă anunțăm cu solemnitatea unui funcționar plictisit că urmează să ne aruncăm direct în absurdul cosmic al lui Kurt Vonnegut. Da, „Abatorul cinci”, cartea care a reușit performanța de a fi interzisă în unele școli americane — probabil pentru că realitatea din pagini era prea sinceră, iar sinceritatea nu trece niciodată clasa fără probleme. Dacă Pasternak a fost fugărit de cenzura sovietică, iar Burgess a stârnit panică printre cei care cred că liberul-arbitru ar trebui distribuit pe bază de cerere scrisă, Vonnegut vine să ne amintească faptul că, indiferent cât fugi, absurdul te ajunge din urmă… uneori chiar cu o navă spațială. Așadar, luați o gură de aer, puneți-vă centurile ironiei și pregătiți-vă pentru următorul episod: va fi și mai… neconform decât cele de până acum.