duminică, octombrie 26, 2025
Newsletter
BLOG
Acasă Blog Pagina 7

Interviu c-un pelerin

MBM - KritiQ
-
0
Interviu c-un pelerin

Pamflet satiric despre credință, pelerinaje și zgârie-nori electorali

Reporter:
– Iată-ne în Iași, în gara N, unde am oprit, la întâmplare, pe unul dintre pelerinii care merg la moaștele Sfintei Paraschiva!

Bună ziua!
Cum vă numiți, stimate domn?

Pelerin:
– Ziua bună!
Numele meu e Aiurel Perelin AlFrosinei, am 51 de primăveri, din comuna Ciufuții din Vale și am venit…

Reporter:
– Aveți un nume interesant, cum l-ați dobândit?

Pelerin:
– Aiurel e de la tata, a vrut Aurel, dar cum tocmai se întorcea de la băut cu tovarășii…
Perelin e nume de scenă și Al Frosinei e de la străbunica, Frosina, care a avut 12 copii cu tați diferiți. Pe care-l întreba cineva al cui e, zicea: „Al Frosinei!”.

Reporter:
– Nume de scenă, dar ce ocupație aveți?

Aiurel:
– Păi, am meseria de videochatist, sunt influencer la noi în parohie și manifestant la mitingurile partidului doamnei primar.
Perelin vine de la perelina pe care o port în timp ce evoluez în fața camerelor. Ai văzut perelin fără perelină?

Reporter:
– Observ că aveți o parte din recuzită…

Aiurel:
– Normal, mi-am luat perelina pe mine, să mă vadă toate enoriașele și să-și zică „uite ce perelin frumos!”.

Reporter:
– Cum de ați venit tocmai până aici?

Pelerin:
– Am venit cu autocarul pus la dispoziție de popa Cinstel Ciufutul, de la noi din parohie, care ne-a promis că dacă o votăm iar pe nevastă-sa primar, ne duce în perelinaj la moaște să ne rugăm pentru îndeplinirea promisiunii electorale.

Reporter:
– Ce anume v-a promis?

Pelerin:
– Ne-a promis că-și face un zgârie-nori și ne mută toată comuna pe verticală, cu condiția să-i donăm toate proprietățile de pe orizontală.

Reporter:
– De ce ați face asta?

Aiurel:
– O facem bucuroși, dumneata nu știi că pe jos or să mișune o puzderie de 5 Geuri din alea?

Reporter:
– O ultimă întrebare, observ că aveți o pancartă pe care scrie „Cred în Dumnezeu, nu în covrig!”
E aglomerație mare la moaște și virusul încă mai afectează persoane. Nu vă este teamă?

Aiurel:
– Sfântuța noastră i s-a arătat în vis lu’ țața Floarea din capul uliței și i-a zis că nu există covirus din cela. Apoi, dacă nici țața Floarea nu le știe pe toate…

Drumul spre sfințenie cu escală la bufet

Reporter:
– Așadar, domnule Perelin, autocarul dumneavoastră e plin de pelerini. Cum a fost drumul până aici?

Aiurel:
– Frumos, dom’ reporter, frumos, dar greu… la urcare, că la coborâre am dormit.
Ne-a pus popa un film motivațional – „Sfintele moaște și secretul succesului personal” – făcut de doamna primar pe fonduri europene.
N-am înțeles tot, că vorbea peste subtitrare, dar am simțit harul, că aveam pielea de găină și stomacul chircit de foame.

Reporter:
– Ați mâncat ceva pe drum?

Pelerin:
– Da, o colivă vegană de la popa, cu stafide ecumenice. Și câteva sarmale reci de la țața Floarea, care a jurat că le-a binecuvântat personal Sfânta Paraschiva, în vis. Păcat că a visat-o cu o zi înainte de post.

Reporter:
– Cum e atmosfera printre pelerini?

Aiurel:
– Sfințenie și alcool sanitar, dom’ reporter! Cântăm, ne rugăm, mai dăm și câte un live pe Facebook, să vadă lumea că suntem credincioși practicanți.
A zis popa că fără share nu se pune la mântuire.

Reporter:
– Serios?

Pelerin:
– Da, că dacă n-ai dat share la moaște, e ca și cum n-ai fost. Eu am hashtaguri sfințite: PelerinDeLux, RugăciuneCuFilter, MoașteVibes.

Reporter:
– Ce așteptări aveți de la acest pelerinaj?

Pelerin:
– Eu sper să primesc semn. Am cerut la rugăciune să-mi dea Dumnezeu un job mai stabil, ceva la partid, să nu mai depind doar de videochatul parohial.
Mă gândesc la o emisiune: „Pelerinul în direct”, cu invitați, mir și oferte la lumânări.

Reporter:
– Ați mai fost vreodată la moaște?

Pelerin:
– De șase ori. Prima oară am stat trei zile la coadă, m-a prins și ploaia și foamea, dar am primit o sticluță cu agheasmă expirată, semn că Dumnezeu mă încearcă.
A doua oară, am primit o broșură cu chipul doamnei primar și rugăciunea ei personală: „Dă-mi, Doamne, majoritate absolută!”.

Reporter:
– Impresionant… și anul acesta, cu virușii care tot circulă, nu v-a fost frică?

Pelerin:
– Aoleu, dom’ reporter, dacă țața Floarea zice că nu există, eu cum să nu cred?
Plus că popa Cinstel a zis că dacă te rogi suficient, virusul moare de rușine.
Și a mai zis că masca e semn de necredință. Doar hoții și ateii își ascund fața!

Reporter:
– Ați respectat totuși ceva măsuri de protecție? E lume multă la coadă la moaște.

Aiurel:
– Da, port perelina de protecție spirituală. Are trei straturi: credință, plastic și un miros discret de mir combinat cu dezinfectant.

Reporter:
– Observ că v-ați făcut și un banner.

Aiurel:
– Da, scrie „Jos covrigul! Sus credința!”.
E un mesaj pentru toți ereticii care cred în știință. Știința e bună doar când ne dă semnal la telefon, altfel ne rătăcește.

Reporter:
– Înțeleg. Și ce planuri aveți după ce vă închinați la moaște?

Aiurel:
– Ne-a promis popa că mergem la inaugurarea noului său centru spiritual-electoral, „Agheasmă pentru toți și Wi-Fi gratuit”.
Se face și tombolă – cine aduce trei voturi primește o icoană cu LED.

Reporter:
– Ce părere aveți despre faptul că unii acuză pelerinii că pun sănătatea publică în pericol?

Aiurel:
– Dom’ reporter, sănătatea publică o pune în pericol necredința!
Dacă ne-am ruga toți, virușii ar muri instantaneu.
Eu am făcut testul cu lumânarea: am aprins una lângă o persoană pozitivă, și n-a pățit nimic, doar i s-a făcut cald la frunte.

Reporter:
– …testul cu lumânarea?

Aiurel:
– Da, metoda Țaței Floarea.
Dacă flacăra tremură, ai păcate; dacă se stinge, ai datorii la primărie; dacă rămâne aprinsă, ești curat și poți merge la pelerinaj.

Reporter:
– Extraordinară metodă!

Aiurel:
– Da, e acreditată de Mitropolia Ciufuților.

Reporter:
– Ce părere aveți despre oamenii care spun că pelerinajul e doar un pretext politic?

Aiurel:
– Calomnii, dom’ reporter! Noi nu facem politică, doar rugăciuni sincronizate cu sondajele.
Dacă Dumnezeu vrea ca doamna primar să câștige, cine suntem noi să ne împotrivim?

Reporter:
– Și dacă nu câștigă?

Aiurel:
– Atunci a fost voia Domnului, dar și sabotajul opoziției, care n-a crezut destul.

Reporter:
– Înțeleg. Și cum vă pregătiți pentru momentul atingerii sfintelor moaște?

Aiurel:
– Mi-am luat mănușă sfințită, cu dezinfectant teologic.
Am antrenat palma la pupat, că am rată mare de conversie.
În plus, mi-am tatuat pe mână codul QR al rugăciunii, să nu mai pierd vremea cu Acatistul.

Reporter:
– Și credeți că Sfânta Paraschiva vă va împlini dorințele?

Aiurel:
– Normal, că doar i-am făcut și eu reclamă pe TikTok.
Clipul cu MoașteChallenge are 15.000 de vizualizări!
Sfânta știe să aprecieze efortul digital.

Reporter:
– După ce vă întoarceți acasă, ce veți face?

Aiurel:
– Mă duc la primărie să cer loc în zgârie-nori.
Popa a zis că se dă prioritate pelerinilor fideli și celor care au donat pământul de pe orizontală.
E viitorul, dom’ reporter! Pelerinajul vertical!

Reporter:
– Într-un cuvânt, credeți că ați atins sfințenia?

Aiurel:
– Nuuu, dar am ajuns aproape: am card de fidelitate la moaște, reducere 20% la lumânări și o promisiune că, dacă mă mai duc de trei ori, îmi dau un loc la balcon în cer.

Reporter:
– Ultima întrebare, domnule Perelin: ce mesaj aveți pentru românii care se uită sceptici la pelerini?

Aiurel:
– Să iasă din case și să creadă!
Să lase televizorul și să vină la rând, să simtă mirosul de evlavie, amestecat cu transpirație și mici.
Să creadă în Sfânta, nu în statistici.
Că noi, pelerinii, ținem țara pe credință, nu pe Facebook!

Reporter:
– Vă mulțumesc pentru interviu.

Aiurel:
– Cu plăcere! Dacă vreți, vă fac reducere la o sesiune de rugăciune live pe OnlyPelerini.

Epilog (nescris, dar inevitabil):

În timp ce autocarul pleacă, pelerinul transmite live: „Ajungem la sfințenie, fraților! Vedeți să nu vă prindă moartea neabonată!”.
În spate, țața Floarea doarme cu ochii deschiși, visând că Sfânta Paraschiva a dat follow back.
Iar în zare, popa Cinstel Ciufutul ridică primele etaje din zgârie-norul mântuirii, cu banii strânși de la pelerinii care cred că cerul începe la etajul 13.

9 Octombrie 1916

Preafericitul Cornelius
-
0
9 Octombrie 1916

Ziua în care Constanța a căzut. Ocupația bulgară a Dobrogei și umbrele istoriei uitate

Istoria României Mari este plină de eroism, dar și de capitole sumbre, pe care fie le-am uitat, fie am fost obligați să le trecem sub tăcere. Un astfel de capitol nescris, ascuns sub preșul alianțelor politice, este cel al ocupației bulgare a Dobrogei (1916-1918) în timpul Primului Război Mondial.

Răzbunarea pentru umilința din 1913

Intrarea României în Marele Război, în 1916, a oferit Bulgariei – aliată a Puterilor Centrale – ocazia perfectă de a se răzbuna pentru înfrângerea suferită în Al Doilea Război Balcanic (1913), când a fost forțată să cedeze teritoriul Cadrilaterului. Dorința de răzbunare și ambițiile expansioniste s-au tradus rapid într-o campanie brutală în Dobrogea.
9 octombrie 1916 a rămas o dată neagră în memoria locală. Atunci, coloane de trupe germano-bulgare și-au făcut intrarea în Constanța, oraș devastat de bombardamente. Ocuparea vechii cetăți a Tomisului a marcat începutul unei perioade de doi ani de suferință pentru dobrogeni.

Vandalism, teroare și tăcere

Constanța, cel mai mare port comercial al României la Marea Neagră, a avut de suferit în mod deosebit. Soldații bulgari, în ciuda regulilor războiului și a acordurilor internaționale în vigoare, s-au dedat la acte de o cruzime deosebită față de populația civilă. Agresiunea nu s-a limitat la jefuirea și deposedarea de bunuri, ci a degenerat în acte de teroare:

  • Jefuirea bisericilor din oraș.

  • Interzicerea funcționării școlilor românești.

S-a recurs la uciderea brutală a numeroșilor cetățeni români, la violarea femeilor și la torturarea copiilor, fapte care definesc o campanie de teroare împotriva populației civile.
Distrugeri culturale: Statuia lui Ovidius a fost dărâmată de pe soclu, fiind repusă doar la intervenția superiorilor militari germani.
În scurt timp, limba bulgară a fost declarată limbă oficială în Dobrogea, iar denumirile toponimice au fost modificate în sens favorabil intereselor Regatului Bulgar.

De ce a tăcut istoria?

Orașul Constanța și întreaga regiune a Dobrogei au rămas sub această grea ocupație timp de doi ani. Cu toate acestea, numeroase file din istoria Dobrogei au fost trecute sub tăcere în manualele regimului comunist, instaurat după Al Doilea Război Mondial. Motivul este atribuit intereselor politice: pentru a nu afecta relațiile cu „statul frate” comunist bulgar, istoricii „epocii de aur” au omis să dezbată această perioadă tragică. Interesele ideologice și de alianță au prevalat în fața adevărului istoric național.

Reîntoarcerea la patrie

Deși Armistițiul de la Focșani (decembrie 1917) și Pacea de la Buftea (mai 1918), impuse României după ieșirea Rusiei din război, păreau să consfințească ocupația, victoria finală a fost a noastră.
Vara anului 1917 adusese deja speranța prin victoriile românești de la Mărăști, Mărășești și Oituz. Când, în toamna lui 1918, balanța victoriei a înclinat definitiv de partea Antantei, conducerea României a acționat decisiv, reintrând în război.
În urma înfrângerii decisive a Bulgariei în septembrie 1918, Dobrogea a revenit rapid între granițele națiunii române, iar armistițiul general cu Puterile Centrale a găsit România în stăpânirea teritoriului dintre Dunăre și Marea Neagră, pregătită pentru împlinirea marelui ideal – Marea Unire.
Recuperarea completă a acestei istorii, cu luminile și umbrele ei, este o datorie morală față de suferința îndurată de dobrogeni.

Țățica și politica – bună dimineața la cafeluță și coaforul din Bruxelles

Japie Mihai
-
0
Țățica și politica – bună dimineața la cafeluță și coaforul din Bruxelles

Maria Grapina: între gafele vestimentare, discursurile confuze și autoadmirația care o transformă într-un fenomen unic

Nu știu de ce, dar de fiecare dată când văd ceva despre țățica Maria Grapina, îmi vine în minte tovarășa academician doctor inginer Ileana Ceaușescu. O doamnă care se crede „telectuală”, dar nu are nimic de intelectual. Profilul dumneaei de Facebook pare o caricatură între ce distribuie coana Veta din fundul satului și „realizările” cucoanei: „Bună dimineața la cafeluță”, „vai ce-mi plac florile”, „gânduri bine, suflete minunate”. Toate acestea se întrepătrund cu activitățile unor asociații obscure, la care doamna și-a pus numele ca o ștampilă pe un borcan de zacuscă.

Cum a ajuns Maria Grapini acolo, e un mister total. Specialiștii spun că este a opta minune a lumii — după piramide, dar înainte de logica proprie.

Născută undeva la țară, în împrejurimile Timișoarei, tanti Grapina a învățat să numere pe degete, tocmai de aceea a mai greșit câteodată, sărind peste câte un număr. Dar ce contează, când ai înlocuit aritmetica cu arta autoadmirației?

Ținutele dumneaei, cu siguranță, sunt inspirate de la cumetriile din Berești (locul ei de baștină): cât mai valoroase, cât mai simandicoase, de parcă ar merge la o prezentare de modă ținută într-un birt cu lambriu. Astfel, găina Iulia Albu se simte făcută borș la fiecare apariție a europarlamentarei, care pare să-și fi ales vestimentația din colecția „Târg de Paște – ediția lux”.

În discursuri, doamna Grapina se încurcă între verbe și metafore, ca o pisică-n ghemul de lână al propriei vanități. Îți dă impresia că vorbește fluent… dar într-o limbă inventată, un amestec de română arhaică, neologisme ratate și expresii motivaționale pentru gospodine depresive.

Când deschide gura, ai senzația că urmează o revelație – și totuși, după două fraze, realizezi că asculți varianta feminină a unui aparat de radio defect, care prinde doar stațiile dintre canale.

Și totuși, în ciuda gafelor, a gramaticii flexibile și a logicii de tip „vă rog să nu mă contraziceți cu faptele”, Maria Grapina persistă. Poate nu pentru că are ceva de spus, ci pentru că nu poate suporta liniștea.

Dacă tăcerea e de aur, atunci doamna Grapina a ales să strălucească în plastic suflat.

Dublă discriminare: când deștepții tac, proștii se ceartă

MBM - KritiQ
-
0
Dublă discriminare: când deștepții tac, proștii se ceartă

Despre dublă discriminare, ipocrizie, televiziuni, sfinți mediatici și națiunea care iubește scandalul mai mult decât adevărul

Dublă discriminare: opera comică a prostiei românești

Într-o țară unde fiecare talk-show e o înmormântare a bunului-simț transmisă în direct, era doar o chestiune de timp până când conceptul de dublă discriminare să devină sport național.
Românul modern, înarmat cu o tastatură, o cruce și o opinie nefondată, a descoperit metoda perfectă de a urî simultan și fără logică. Așa am ajuns să discriminăm în cercuri concentrice, până când ne dispare rațiunea, iar rămășițele se bat între ele pentru like-uri.

Totul a pornit, ca de obicei, de la un spectacol de televiziune care promitea cultură, dar a livrat rating. În prim-plan — un artist care, prin simplul fapt că există, a reușit performanța de a provoca simultan două tabere ireconciliabile: progresiștii cu suflet de influencer și conservatorii cu icoane în portofel.
Primii l-au ridicat în slăvi, ceilalți l-au coborât în iad.
Și uite-așa, fără să vrea, omul a devenit primul caz clinic de dublă discriminare transmisă în direct pe tembeliziune.

Progresismul cu sclipici și conservatorismul cu tămâie

Pe de o parte, avem „progresiștii”, autoproclamați gardieni ai toleranței — acei oameni care au învățat empatia din tutoriale de pe YouTube și o aplică doar când e trending. Ei discriminează pozitiv: oferă premii, flori, like-uri și aplauze din milă, nu din apreciere.
E o dragoste cu termen de valabilitate: ține până la următorul scandal.

Pe de altă parte, stau conservatorii, acei apărători ai „valorilor neamului”, care confundă tradiția cu intoleranța și cred că Dumnezeu a scris Constituția. Ei discriminează negativ, dar cu pasiune.
Pentru ei, dublă discriminare e o formă de echilibru cosmic: „Dacă-l laudă progresiștii, clar e de la diavol!”

Rezultatul? O societate care se ceartă nu pentru idei, ci pentru aplauze. În mijlocul acestui circ, victima rămâne omul — ăla care a cântat, dansat sau a spus o poezie, fără să știe că tocmai a devenit terenul de luptă pentru ideologii de carton.

Tembeliziunea – altarul prostiei universale

Acolo se naște totul. Pe micile ecrane unde se întâlnesc prezentatori cu zâmbet permanent și invitați cu IQ intermitent.
De acolo pornește și epidemia de dublă discriminare, alimentată de dorința de audiență și de analfabetismul civic generalizat.

E fascinant cum televiziunile reușesc să transforme orice subiect banal într-o tragedie națională. Dacă un artist câștigă un premiu, apar imediat zece „specialiști în morală” care explică de ce acel premiu distruge țara, familia și ortodoxia.
În același timp, alți zece „formatori de opinie” explică de ce acel artist e simbolul libertății, al democrației și al epocii moderne.
Cei de acasă se ceartă în comentarii, iar televiziunea numără vizualizările.
Asta e dublă discriminare cu profit net.

BOR și partidul – Sfânta Alianță a ipocriziei

Nu putea lipsi Biserica. Într-o țară unde politicienii se pupă pe icoane și preoții pe microfoane, dublă discriminare a devenit dogmă.
BOR condamnă orice deviere de la linia tradițională, dar binecuvântează orice politician care donează un teren pentru o biserică în campanie.
Se predică iubirea aproapelui, dar doar dacă aproapele votează „corect”.

De câte ori apare o minoritate pe scenă — fie artistică, fie socială — apar și comunicatele oficiale despre „decăderea morală a neamului”.
Și în timp ce episcopii condamnă „păcatul”, se fac că nu văd păcatele din ograda proprie. Acolo, tăcerea e aur… și, uneori, argintul lumânărilor de la botezurile oficiale.
Asta nu e doar dublă discriminare. E artă în stare pură.

Patriotismul de tastatură și religia de Facebook

Un popor care confundă credința cu postările motivaționale și patriotismul cu urletele la meciuri nu putea rata spectacolul.
„Apărători ai credinței” postează citate din Biblie și injurii în același comentariu, convinși că Mântuitorul e moderator pe Facebook.
Patrioții virtuali, cu drapelul la profil, nu ratează ocazia să condamne tot ce nu seamănă cu ei — în special minoritățile, femeile, artiștii, tinerii, oamenii fericiți.
Totul în numele „valorilor românești”.
Asta da dublă discriminare: ură sfântă ambalată în iubire de neam.

Politicienii – maeștrii jongleriei morale

Pentru clanurile politice, dublă discriminare e strategie electorală.
Un politician român n-are nevoie de competență, ci de dușmani fictivi. Azi se declară apărător al minorităților, mâine le condamnă, poimâine organizează conferințe despre toleranță, sponsorizate de cei pe care i-a înjurat ieri.
La final, primește aplauze din ambele tabere — pentru că fiecare înțelege altceva.
Această formă de ipocrizie e singura industrie care merge constant în România.

Și mai există o specie aparte: politicienii-borfași care merg la slujbă cu presa după ei.
Să vadă poporul cum se închină. Să creadă poporul că-s curați.
De fapt, singurul lor act religios autentic e mirul electoral, aplicat generos pe fruntea alegătorului credul.

Mass-media cumpărată și presa de serviciu

Jurnaliștii? O parte dintre ei s-au transformat în cor de biserică laic, cântând în funcție de cine plătește litania.
Într-o zi, apără libertatea de exprimare; în alta, cer interzicerea celor care nu gândesc „corect”.
Când un scandal aduce trafic, devine subiect moral. Când aduce probleme cu sponsorii, dispare sub preș.
Așa se naște dublă discriminare mediatică: două măsuri, același rating.

Televiziunile și site-urile de știri au devenit ringuri de box pentru ideologii moarte.
Fiecare moderator e un arbitru părtinitor, fiecare invitat — un gladiator al prostiei.
Publicul? Consumă ura ca pe o bere rece într-o zi toridă de vară, fără să realizeze că devine parte din spectacol.

Analfabetismul funcțional și revoluția după ureche

România e țara în care oamenii citesc doar titlul, dar comentează ca și cum ar fi scris cartea.
De aici pornește totul: dublă discriminare intelectuală.
Unii se cred elite, deși nu înțeleg ce citesc, alții se cred persecutați, pentru că nu citesc deloc.
Așa se explică de ce scandalul e mai popular decât argumentul, iar meme-ul are mai multă greutate decât rațiunea.

Analfabetismul funcțional e noua formă de cultură națională.
Cineva a spus cândva că „românii s-au născut poeți”; acum, putem spune că s-au născut comentatori.
Pe orice subiect, indiferent cât de complex, există un milion de experți improvizați și zero oameni care citesc până la capăt.
În aceste condiții, cum să nu înflorească dublă discriminare?

Victimele colaterale – oamenii normali

În tot acest haos mediatic, moral și politic, singurii care pierd sunt oamenii normali.
Cei care ar vrea doar să trăiască liniștit, fără să fie etichetați, judecați sau târâți în scandaluri.
Dar într-o societate care respiră ură, normalitatea e plictisitoare, iar tăcerea e suspectă.

Așa ajungem la esența problemei: dublă discriminare nu e doar o întâmplare, ci o stare permanentă.

  • Cineva e prea colorat — îl urâm.

  • Cineva e prea normal — îl ignorăm.

  • Cineva nu spune nimic — îl suspectăm.

  • Cineva spune ceva — îl linșăm online.

În România, fiecare cuvânt e o grenadă, iar fiecare tăcere, o capitulare.

Cum funcționează ura reciclabilă

Ura românească e un mecanism perfect: se reciclează constant.
Azi urâm un artist, mâine un politician, poimâine o minoritate, apoi o țară întreagă.
Important e să urâm.
Dacă nu găsim un motiv, îl inventăm.
Așa se menține unitatea națională: prin dușmani comuni și mema potrivită.

Dublă discriminare e doar simptomul; boala e mai adâncă.
E refuzul de a gândi, combinat cu plăcerea de a judeca.
E nevoia de a fi moral fără să fii bun, patriot fără să înțelegi istoria, credincios fără să crezi în nimic.
E sindromul național al prostului sigur pe el.

Ce-i de făcut? (Spoiler: nu mare lucru)

Ar fi frumos să spunem că educația ne va salva, că societatea va evolua și că ura va dispărea în fața rațiunii.
Dar știm cu toții că nu va fi așa.
Pentru că ura e comodă.
Nu cere efort. Nu cere lectură. Nu cere empatie.
Cere doar o tastatură și un vinil cu „Tradiții și superstiții”.

Ce putem face, totuși, e să nu mai tăcem.
Pentru că, atunci când cei care înțeleg aleg să tacă, vorbesc doar cei care n-au ce spune.
Și ei sunt cei care votează, influențează, condamnă, sfințesc și distrug.
Ei transformă fiecare act de artă într-un act de trădare.
Ei fac din dublă discriminare o formă de divertisment.

România – țara unde toleranța e suspectă

Trăim într-un loc unde cuvântul „toleranță” sună a insultă, iar „diversitate” e diagnostic.
Unde biserica, politica și presa au făcut front comun în apărarea prostiei.
Unde fiecare tabără se crede persecutată, dar nimeni nu e dispus să asculte.
Aici, dublă discriminare e forma supremă de coabitare: ne urâm cu dragoste și ne iubim prin ură.

România nu duce lipsă de valori, ci de oameni care să le practice.
Avem credință, dar fără compasiune; morală, dar fără logică; tradiție, dar fără context.
Și, peste toate, avem o națiune convinsă că e mereu de partea binelui — doar că fiecare are alt bine.

Până la urmă, dublă discriminare e oglinda perfectă a societății noastre: un popor împărțit între tămâie și tequila, între Biblie și TikTok, între „așa s-a făcut dintotdeauna” și „așa zice algoritmul”.

Și poate că adevărata tragedie nu e că ne urâm între noi, ci că nici măcar nu mai știm de ce.
Ne-a rămas doar un reflex: să ridicăm piatra și să ne simțim virtuoși când o aruncăm.

Xenofobul român: portretul urii autohtone

MBM - KritiQ
-
0
Xenofobul român: portretul urii autohtone

Xenofobul român, între ignoranță, frică și patriotism de paradă

Cine este, de fapt, xenofobul român

Să-l numim Gheorghe, Ion sau Vasile — nu contează, pentru că xenofobul român nu are nevoie de nume. El este o specie aparte, o relicvă vie dintr-un muzeu mental al fricii și al prostiei în uniformă tricoloră. Trăiește printre noi, respiră același aer, doar că el îl consideră „aer românesc pur”, fără particule străine. Dacă ar putea, și-ar pune la poartă un filtru de oxigen naționalist, care să nu lase nicio moleculă de „globalism” să-i pătrundă în plămâni.

El nu s-a născut rău — ci doar neinformat, speriat și mândru de asta. Într-o lume unde informația e la un clic distanță, xenofobul român preferă să dea clic pe „teoria conspirației care explică tot”.

Are frică de tot ce e străin, dar adoră tot ce vine din străinătate, atâta timp cât are o siglă strălucitoare. Ura lui e profund selectivă: detestă „străinii care ne fură țara”, dar poartă adidași nemțești, bea cafea italiană și visează la o casă în Spania, unde să fie… românul străin urât de alții.

Xenofobul român și patriotismul de paradă

Ah, xenofobul român! Mare patriot, mic contribuabil. Flutură drapelul, dar nu plătește impozitul. Iubește țara, dar ar arunca gunoiul pe drum și ar scuipa fix pe statuia eroului național.

În mintea lui, patria e o icoană din plastic, iar dragostea de țară se manifestă prin înjurături la adresa oricui pronunță un cuvânt care nu sună românesc. Dacă aude un accent, tresare ca la un cutremur. Dacă vede o piele mai închisă, apucă tricolorul și-l învârte ca pe o armă sfântă.

„România, doar pentru români!”, strigă el pe Facebook, de pe un telefon produs în Coreea sau în China, printr-o aplicație americană, cu net plătit unei companii franceze.

Religia, scutul xenofobului român

Xenofobul român este profund religios. Atât de religios, încât crede că Dumnezeu e cetățean român cu domiciliul stabil în Vaslui și cu buletin de identitate cu chipul lui Arsenie Boca.

La el, credința nu e spiritualitate, ci armă. Se roagă pentru pace, dar ar vrea să-i ardă pe toți cei care „nu sunt ca noi”. În biserică, pupă icoane; în afara ei, scuipă oameni. Îi place să creadă că are un contract direct cu divinitatea, prin care e scutit de gândire critică.

Când vorbește despre dragostea creștină, o face cu pumnii strânși. Iar când i se spune că Iisus a fost un străin în ținuturi străine, are o criză existențială.

Xenofobul român și dușmanii imaginari

Cine-l amenință? Toată lumea.

  • Secuii – „vor să ne ia Ardealul”.

  • Evreii – „au luat economia mondială”.

  • Rromii – „ne fac de rușine”.

  • Imigranții – „ne fură joburile”.

  • Străinii – „ne invadează cultura”.

Toți aceștia sunt, în viziunea lui, niște entități mitologice malefice, adunate într-o conspirație globală împotriva „românului simplu, muncitor și credincios”.

Dar să-l întrebi pe xenofobul român dacă a cunoscut vreodată un evreu, un rrom, un secui sau un imigrant? Nici vorbă! Pentru el, cunoașterea nu e necesară — prejudecata e suficientă.

E ca un bucătar care nu a gătit niciodată, dar urăște mâncarea străină pe motiv că „n-are gust de cartofi prăjiți cu usturoi”.

Când ura devine sport național

La televizor, xenofobul român are eroi: politicieni care îi șoptesc că străinii sunt de vină, că minoritățile au prea multe drepturi, că Bruxelles-ul ne vrea sclavi. Așa devine ura un meșteșug de familie, transmis de la tată la fiu, de la bătrân la nepot, ca un ceas vechi de perete care ticăie prost, dar nu se mai oprește.

La vot, xenofobul român e un patriot disciplinat. Merge cu sfințenie, primește punga electorală, semnează și pleacă acasă convins că „a salvat țara de străini”. Peste o lună, când vede că tot prost o duce, înjură „guvernul vândut globaliștilor”.

Apoi, la televizor, un nou ,,apărător al neamului” îi explică că salvarea stă în ură. Și ciclul continuă.

Când xenofobul român dă din gură… și apoi din pumni

Până nu demult, ura xenofobului român era doar verbală — de tastatură, de colț de birt, de comentarii furioase pe internet. Dar între timp, tastatura a devenit bâtă.

Cazurile recente sunt simptomatice:

  • În Ditrău, 2020, sute de localnici s-au revoltat împotriva a doi muncitori srilankezi. ,,Ne pierdem tradițiile!”, au spus oamenii care cumpără pâine de la brutărie, dar nu s-au gândit niciodată să facă una singuri.

  • Într-un spațiu de grătar, un grup de ucraineni a fost alungat de ,,suveraniști”, cu replica celebră: „Noi suntem stăpâni aici, în România!”. Ca și cum grătarele ar fi frontieră națională.

  • În Cluj, un cetățean străin venit la muncă a fost bătut crunt și a ajuns la spital. Vinovatul? „A zis ceva în altă limbă.”

Evoluția naturală a prostiei e violența. Când nu mai ai argumente, dai cu bâta. Și xenofobul român are o colecție bogată de bâte — din lemn, din vorbe, din prejudecăți.

Made in România

Să-l privim altfel, cu un zâmbet amar:

  • Xenofobul român e omul care urăște turcii, dar mănâncă shaorma cu de toate, de trei ori pe săptămână.

  • Disprețuiește italienii, dar are rude în Italia care trimit bani acasă.

  • Crede că străinii fură, dar când prinde un contract la negru în UE, e ,,descurcăreț”.

  • Se plânge că ,,țiganii strică imaginea României”, dar aruncă PET-ul pe geam și scuipă semințe în autobuz.

E un paradox ambulant. O contradicție cu tricolor în piept și ură în buzunar.

Xenofobul român și internetul – o combinație letală

Pe internet, xenofobul român se simte rege. Are opinie la orice, și mai ales la ceea ce nu înțelege. Se hrănește cu fake news, cu teorii despre Soros, masoni, reptilieni și cipuri ascunse în vaccin.

Pentru el, tot ce vine din Vest e o conspirație. Dar dacă același Vest îi trimite alocația pentru copilul emigrat, e binecuvântat.

El nu mai are nevoie de profesori, căci are YouTube. Nu mai are nevoie de logică, pentru că are ,,un clip de la un român adevărat care spune tot”.

Xenofobul român – campion la dublu standard

În diaspora, xenofobul român devine o poveste în sine. El pleacă în Anglia sau Italia, lucrează la negru, nu știe limba, dar acuză că localnicii sunt „rasiști”.

Adică exact ce face el acasă, dar pe dos.
În România, urăște străinii. În străinătate, urăște localnicii. Oriunde merge, dușmanul e mereu ,,celălalt”.

Dacă ar exista o olimpiadă a ipocriziei, xenofobul român ar aduce aurul acasă. Cu avion low-cost, evident.

Politicienii și xenofobul român: un cuplu toxic

Politicienii români știu perfect cum funcționează frica. O folosesc ca pe un instrument de campanie: „Străinii vor să ne cucerească!”, „UE ne obligă să ne pierdem identitatea!”, „Refugiații vin să ne ia casele!”.

Și xenofobul român înghite tot, cu entuziasm patriotic.
Nu contează că salariul lui e mic, că spitalele se închid, că școlile cad. Important e că ,,nu ne cuceresc străinii”.

Pentru politicieni, xenofobul e ideal: nu pune întrebări, nu gândește, dar votează cu mâna pe inimă și mintea în ceață.

De ce nu dispare xenofobul român

  • 1. Ignoranța e confortabilă

Gânditul doare. E mai ușor să urăști.

  • 2. Lipsa de educație civică

Școala nu te învață despre diversitate, ci despre glorioasele ,,invazii barbare” care au venit peste noi. Cum să nu urăști ,,invadatorii”?

  • 3. Politica hrănește ura

Un popor speriat e un popor ușor de condus de incompetenți.

4. Lipsa contactului real

Cei mai vocali urăsc unele grupuri pe care nu le-au întâlnit niciodată. Ca și cum ai urî delfinii pentru că ,,ai auzit tu că mușcă”.

Ce ar trebui făcut

  • Educație reală, nu doar lozinci.

  • Legi aplicate, nu doar scrise.

  • Mass-media responsabilă, nu tabloidă.

Umor și autoironie, pentru că uneori râsul deschide minți acolo unde argumentul nu ajunge.

Xenofobul român, o tragedie comică

Xenofobul român e simultan tragic și ridicol. E omul care se teme de străini, dar e sclavul lor cultural. E cel care invocă tradiția, dar n-a citit niciodată o pagină de istorie. E cel care flutură Biblia, dar n-a înțeles mesajul ,,iubește-ți aproapele”.

El e rezultatul unei istorii prost înțelese, al unei politici populiste și al unei culturi care confundă patriotismul cu agresivitatea.

Poate într-o zi xenofobul român va descoperi că ,,străinul” nu e dușmanul, ci oglinda care-i arată cât de mic e el în propria-i ură.
Până atunci, să-l privim, să-l înțelegem și, da, să râdem amar.

Pentru că, în fond, ce altceva poți face în fața unui spectacol tragicomic, decât să-ți pui ochelarii de umor negru și să spui:

  • „Doamne, apără-ne de prostie — că de străini ne apărăm singuri!”

RO-ALERT ajunge mereu târziu

MBM - KritiQ
-
0
RO-ALERT ajunge mereu târziu

RO-ALERT rămâne mereu spectator când internetul şi media locale iau rolul de sirenă – mecanismul care declanşează alarma când nu mai e nevoie

Au trecut nişte ani de când RO-ALERT ar fi trebuit să fie jandarmul invizibil care veghează asupra noastră – dar realitatea ne demonstrează că e mai degrabă un comentator târziu la serial, care intră în scenă abia după ce scenariul a ajuns deja viral. Ca să pricepem cum funcţionează şi, cum nu funcţionează sistemul RO-ALERT, să ne scufundăm în mecanismul pe care nimeni nu-l povesteşte în manuale, dar toţi îl trăiesc.

  • 1. Scena incidentului: o poveste banală care devine dramă

  • Se întâmplă ceva: un incendiu, o inundaţie, un cutremur, un accident grav, un atac terorist ori o evadare. În comunitatea locală cineva vede, reacționează și filmează tot. Pentru că asta face omul modern: dacă nu ai un telefon care să surprindă momentul, nici nu contează că ai simţuri, dacă nu ai nicio dovadă.

  • 2. Martorii filmează. Şi pun pe internet

  • Clipuri tremurate, cu fum, cu strigăte, cu sirene care nu se aud – dar cu atmosferă încărcată. Primul instinct: „Postez pe Facebook/Instagram/YouTube/TikTok”. Şi-apoi, prietenii prietenilor distribuie. Se comentează: „Da, fractura este gravă”, „Noi am văzut ceva asemănător”, „E ca-n filme”. Clipul prinde viaţă.

  • 3. Vira­lizarea – când digitalul devine amplificator

  • Poate un influencer local preia clipul, îl repostează cu un titlu furios: „Incompetenţă!”, „Unde sunt autorităţile?”; Poate un cont de ştiri locale (pagină Facebook) îl publică; Poate un politician sau un activist îl distribuie pentru vizibilitate. Şi boom – reacţii, comentarii, indignări, teorii. Video-ul devine viral.

  • 4. Mass-media locală preia cazul

  • Televiziunea locală, radio șanț, site-ul de ştiri locale: „Video în exclusivitate: locuitorii surprind momentul…”. Se-agaţă de imagini, de martori, de poveşti – de emoţie. Reportajele devin live-uri, interviuri cu martorii, cu pompierii, cu autorităţile locale, cu politica locală.

  • 5. Ştirea umple toate canalele

  • Tot pe Facebook, tot pe Instagram, tot pe WhatsApp. Prieteni care dau share, grupuri care discută, meme-uri care speculează momentul. În ziare – electronice şi print – în rubrici de ultimă oră, în talk-show-uri, în comentarii, în rubrica „ce nu merge bine”. Autorităţile simt presiunea: trebuie să spună ceva.

  • 6. RO-ALERT trimite mesajul de avertizare

  • După ce toată lumea deja ştie – unii au văzut cu ochii lor, alţii au postat, alţii au citit – RO-ALERT scutură phone-ul: „Alertă: eveniment … vă rugăm să …”. Autorităţile locale, judeţene, MAI, IGSU etc., dau comunicate oficiale. Mesajul ajunge după ce publicul s-a autoconstrâns să reacţioneze prin panică online.

Cum funcţionează RO-ALERT, teoretic: mecanismul din spatele sirenei digitale

RO-ALERT ar trebui să fie sistemul oficial de avertizare a populaţiei în caz de urgenţe: cutremure, inundaţii, explozii, risc chimic sau nuclear, alte catastrofe naturale sau umane. Scopul: să transmită rapid mesaje către telefoanele mobile aflate într-o zonă afectată, pentru a minimiza daunele și victimele.

Elemente fundamentale:

  • Autoritatea competentă: doar anumite instituţii pot activa RO-ALERT – Prefecturi, Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă (IGSU) etc.

  • Zona geografică: mesajele se trimit telefoanelor dintr-un anumit perimetru stabilit tehnic, nu național, nu generalizat, ci selectiv – pentru a nu alarma inutil.

  • Conţinutul mesajului: foarte scurt, clar și direct – ce s-a întâmplat, ce să faci, zona de evitat, adăposturi, proceduri de siguranţă.

  • Tehnologia: se bazează pe reţelele operatorilor de telefonie mobilă, pe antene, pe sisteme care filtrează telefoanele care sunt în zona în care alerta e emisă.

În schimb, practic, funcționează ca în exemplul anterior.

Ce ar trebui să se întâmple ideal:

  • 1. Apare evenimentul de risc.

  • 2. Autoritatea ar trebui să primească informaţia rapid – ideal instant – prin sistemele lor de alarmă, raportări oficiale, servicii de monitorizare.

  • 3. Evaluarea gravităţii şi necesitatea emiterii RO-ALERT.

  • 4. Setarea geografică precisă, scrierea mesajului, testarea rapidă.

  • 5. Trimiterea mesajului către publicul afectat, înainte ca problema să devină virală, sau măcar concomitent cu virale & mass-media.

Unde se blochează sistemul („pe hârtie e frumos, pe teren – comic”)

În teorie, totul funcționează, practic, avem parte de o salată de birocrație și incompetență:

  • 1. Detectarea – cei responsabili nu ştiu imediat ce s-a întâmplat sau nu vor să creadă gravitatea evenimentului. S-ar putea ca primul raport să ajungă la ei târziu sau să fie subestimat.

  • 2. Organizarea internă a autorităţilor – cine anunţă pe cine, cine decide să iniţieze RO-ALERT, cine semnează? Toate astea consumă timp.

  • 3. Evaluarea riscului – dacă autorităţile consideră că nu există risc suficient sau că impactul nu justifică disturbarea telefoanelor – nu trimit alerta.

  • 4. Presiunea externă – multiple canale de comunicare informale: martori, reţele sociale, media – pot aduce evenimentul în prim plan, dar asta înseamnă că RO-ALERT e deja pe locul doi.

  • 5. Întârzierile tehnice – semnătura sau aprobarea, probleme cu infrastructura telecom, cu operatorii mobili, instabilitatea semnalului, lipsa de acoperire, zone montane, zone rurale etc.

Exemplu tipic 

Imaginează-ţi un sat de munte – sau un colţ uitat al oraşului, dar oraş-sat – unde un transformator electric explodează. Fumul urcă gros, flăcările dansează în aerul rece. Un cioban cu telefon prinde totul într-un clip: scântei, fum, oameni care fluieră, lumini stinse. Postarea apare pe grupul satului, cineva o share-uieşte într-un grup judeţean, o ia un site local „InfoJudeţean”, apoi televiziunea regională vine cu echipaj, drone, primar. „E grav”, zice primarul. Pompierii confirmă că transformatorul a explodat, riscul unui incendiu mai mare e real. Se cer măsuri: oprirea curentului, evacuarea, restricţionarea accesului.

Dar RO-ALERT? Mai aşteaptă. Poate că cineva e responsabil, dar nu şi-a găsit telefonul. Poate că hârtia oficială nu a sosit. Poate că nimeni nu a semnat cererea de alertă. Sau poate că autoritatea locală zice: „Nu, nu e risc pentru populaţie” – deşi toţi din sat tremură de fum şi teamă.

Abia după ce clipul are 5000 de vizualizări, când toată lumea zice „transformator, sat, primar, IGSU, trimiteţi alerta”, sistemul reactualizează – şi apare mesajul RO-ALERT: „Se recomandă evitarea zonei …” etc.

Publicul râde în sinea lui: „Foarte rapid au acţionat, ca un melc participant la curse de sprint”. Dar ceva e în spate: sistemul RO-ALERT nu s-a născut ca să fie ultimul pe scenă, ci primul. Numai că în realitate, e exact ultimul – şi asta contează cel mai mult când fiecare clipă poate face diferența dintre viaţă și moarte.

De ce RO-ALERT bâjbâie în umbra viralului

Să ne privim în oglindă: ce vrea RO-ALERT? Să fie sistemul autorităţii. Ce primeşte? Avertizări false, rapoarte incomplete, presiune media, isterie online. Şi reacţionează – când îi convine, când resursele permit.

Fricţiuni structurale:

  • Lipsa unei baze de date în timp real a zonelor de risc. Dacă satul tău e într-o depresiune uitată sau într-o vale fără semnal, RO-ALERT are probleme.

  • Autorităţile nu sunt mereu pregătite să emită mesaje de alertă. Trebuie să fie clar în proceduri: cine decide, cum, când. Neclarităţile duc la stagnare.

  • Presiunea politică – dacă autoritatea emite RO-ALERT prea des, publicul se obişnuieşte, îl ignoră; dacă nu îl emite la timp, dacă se moare, dacă populația suferă – e scandal. E un echilibru fragil.

  • Costuri și responsabilităţi legale: cine răspunde dacă alarma e falsă? Cine suportă daunele? Cine acceptă greşeala? Decizia de emitere implică riscuri reputaţionale.

Psihologia publică și mediatică:

  • Oamenii au telefoane, dar nu toţi au semnal bun, sau le și vin notificările imediat.

  • Temerile şi panica cresc dacă nu ştii ce se întâmplă – mass-media locală hrăneşte panica cu speculaţii, titluri bombastice, imagini șocante.

  • Viralul funcţionează după legile emoţiei, nu după cele ale faptelor. O imagine dramatică poate induce ideea de catastrofă – deşi autorităţile caută dovezi și situaţia poate fi sub control.

Ce ar trebui schimbat 

Hai să ne gândim la reforme, nu la vorbe goale, la ce-ar putea face sistemul să nu mai fie spectator pasiv, ci actor principal:

  • 1. Detectare automată îmbunătăţită

    Sisteme de monitorizare: senzori, staţii meteo, camere video în zone publice, aplicaţii citizen science. Dacă un senzor detectează fum sau fluctuaţie electrică mare, să se genereze automat alertă preliminară.

  • 2. Proceduri clare, rapide

    Să fie definit: cine apasă butonul de alertă, în cât timp. Dacă primarul sau prefectul are drept de semnătură pentru alertă, să nu mai fie nevoie de mutări birocratice – să fie prevăzut într-o lege foarte clară.

  • 3. Operatori telecom & infrastructură robustă

    Operatorii să fie obligaţi să asigure legături redundante, semnal bun în toate zonele locuite, care să susţină transmisia RO-ALERT. Tratarea mesajelor ca prioritate maximă – eventual cu acord juridic și sancțiuni dacă nu se respectă timpul de livrare.

  • 4. Testare frecventă & educaţie publică

    Populaţia să fie obişnuită cu mesajele de avertizare, să înţeleagă ce înseamnă când primeşte RO-ALERT, ce să facă – nu să intre în panică sau să ignore alerta ca pe spam. Teste regulate, simulări.

  • 5. Cooperare cu media şi reţelele sociale

    Când ceva viral apare, autorităţile să monitorizeze (partea bună). Să recunoască rapid semnalul viral ca indicator de alarmă posibil. Media să fie inclusă într-o reţea de informare oficială – dacă site-ul local semnalează o criză, RO-ALERT să verifice rapid, să confirme sau să dezmintă, şi dacă e cazul, să emită alerta. Astfel încât mesajul RO-ALERT să nu mai vină după un tsunami emoţional, ci, de preferat, înainte ca tot tămbălăul să înceapă.

  • 6. Responsabilitate legală și feedback

    Să existe standarde legale, privind timpul maxim de emitere a alertei de la momentul când autoritatea competentă primeşte informaţia. Să fie inspectate şi raportate cazurile când s-a întârziat. Să fie publice rapoartele, să existe responsabilitate. Dacă ai greşit – plăteşti cu transparenţă.

Când alarma sună, după ce deja nu mai e nevoie

RO-ALERT apare de multe ori doar când uleiul s-a scurs deja pe podea, când casa e în flăcări, când apa a trecut de pervaz. În mod tragi-comic, mesajul de avertizare ajunge când publicul deja a reacţionat, s-a salvat, s-a filmat, s-a dus la telefon, s-a plâns, s-a indignat – şi doar după acest spectacol digital, autorităţile declară: „Da, avertizare: există risc”.

Ce sens mai are atunci alerta? Să bage în seamă instituţia? Să arate că statul încă există şi poate să spună ceva? Să evite procesul public? Să valideze imaginea exterioară? Probabil toate cele de mai sus.

Dar pentru ce plătim? Pentru ca autorităţile să fie rapide, nu pentru ca noi să fim avertizaţi, după ce deja am aflat ce s-a întâmplat.

RO-ALERT – alarmă cu întârziere

RO-ALERT rămâne un sistem cu promisiuni mari, dar cu execuţie adesea lentă. Funcţionează, în multe situaţii, ca un ecou al evenimentelor devenite deja virale.

Dacă nu se schimbă mecanismul – detectarea, decizia, infrastructura, responsabilitatea –, RO-ALERT va rămâne mereu spectatorul care intră pe scenă când tragedia s-a terminat deja, când emoţia e deja consumată, când publicul deja a post-like-uit şi-a făcut glume.

Cine e Iuda în teatrul suveranist al mântuirii naționale

MBM - KritiQ
-
0
Cine e Iuda în teatrul suveranist al mântuirii naționale

Cine e Iuda, când Gigi Becali și George Simion își dispută rolul de Mesia al poporului și transformă politica într-o parodie de credință

La început a fost like-ul

Cine e Iuda? O întrebare simplă, dar imposibil de răspuns în era TikTok și Facebook, unde predicile suveraniste vin cu efecte speciale, emoji-uri patriotice și live-uri interminabile. Acolo unde lumina credinței e filtrată printr-un ring light chinezesc, iar învierea poporului vine cu hashtag și parteneriate de imagine.

Gigi Becali intră în scenă cu aerul unui Mesia financiar: predică despre moralitate, binecuvântează și dă cu bâta de la tribună înspre toți cei care nu îl aplaudă. Portofelul lui strigă mai tare decât glasul domnului de la amvon.

George Simion e profetul TikTok-ului: profetul patriei, cel ce poartă ie ca pe un steag și vorbește despre suveranitate, cu aerul unui om care a citit un manual de istorie din clasa a patra și a rămas impresionat, patriotism livrat la pachet cu selfie-uri oportuniste. Dacă se schimbă trendul public, schimbă și poziția mai rapid decât o curvă-n tractir.

Și între ei, poporul — mereu flămând de salvatori, mereu dornic să afle: Cine e Iuda?

 Gigi Becali – Apostolul oportunismului și al luxului umil

George Becali nu e un om. E o legendă, între o rugăciune și o campanie electorală.
Vorbește cu Dumnezeu la telefon, primește mesaje prin serviciul de SMS-uri divin și face conferințe de presă în care citatele biblice se amestecă cu glume de galerie.

El nu e Iuda, desigur — el e garantul moralității, cavalerul dreptății, patronul oficial al Raiului cu acces VIP.
Dar, cum orice mesia local are nevoie de un dușman, îl găsește rapid în George SIEmion, „apostolul poporului” care i-a furat lumina reflectoarelor.

Așa începe războiul sfânt: două Evanghelii rivale și o singură țară confuză, între like și amin.

„Cine e Iuda?”, întreabă Gigi Beecali, uitând că răstignirea se face doar o dată, dar circul electoral e în fiecare duminică.

Când GS îl contrazice, GB îl etichetează elegant ca „Iuda”. Disonanța cognitivă? Specialitatea lui: își schimbă opinia mai des decât un influencer filtrele pe Instagram.

Cine e Iuda? În universul lui Gigi, Iuda e cel care nu îl laudă sau nu-l pupă-n cur.

George Semiom – Un căcat oportunist

Georgică SIEmion ridică teatrul duplicitar la rang de artă. Vorbește despre verticalitate, dar dacă apare o oportunitate de selfie sau o televiziune prietenoasă, uită instant toate principiile.

Dublul standard e religia lui personală: ceea ce pentru alții e trădare, pentru el e patriotism. Își schimbă poziția mai repede decât temperatura apei din caloriferele românilor și se întreabă teatral: Cine e Iuda? Răspunsul oficial: cel care nu îl aplaudă destul de entuziast.

Dublul standard și disonanța cognitivă – sport național

România nu e doar patria lui „merge și așa”, e și patria dublului standard. GB și GS sunt medaliați olimpici.

GB condamnă azi, laudă mâine, iar GS predică verticalitatea public, dar în culise negociază oportunitățile.

Cine e Iuda? Cel care vede incoerența și crede că cineva mai ține cont de principii.

Sugeranistul de rând – între icoană și televizor

Cine e Iuda pentru votantul de rând?
Depinde la ce oră se difuzează știrile.

Dimineața, Iuda e Bruxelles-ul.
La prânz, Iuda e vecinul care și-a luat Dacia hibrid.
Seara, Iuda e oricine nu crede că patria se poate apăra cu like-uri și cruci închinate la televizor.

Sugeranistul român modern e o combinație de dac liber și comentator Facebook.
Crede că știe totul despre geopolitică, dar își ia informațiile de la un live transmis de un telefon cu ecran crăpat.

El nu trădează, el doar comentează: „Țara asta e vândută!” — scris de pe un iPhone făcut în China, în timp ce-și așteaptă pensia de la Uniunea Europeană.

Predica de pe algoritm

„Cine e Iuda?” devine trending topic.
Gigi face o conferință cu titlul „Adevărul despre trădare” și invită preoți, influenceri și un moderator care pare pierdut între Rai și rating.
GS răspunde cu un live în care vorbește despre iubirea de țară, dar sunetul e prost și internetul cade fix la momentul revelației.

Poporul, spectator profesionist, comentează:
„Amândoi au dreptate, dar eu aș vota cu al treilea, dacă apare.”

Așa se naște un nou mit: Iuda e algoritmul, cel care decide ce mântuire primește mai multe reacții.

Cine e Iuda în politică: toți și niciunul

În politica românească, Iuda nu e o persoană, e o funcție.
E rotația normală a trădării, ca anotimpurile.

Cine e Iuda azi? GS, pentru că l-a supărat pe GB.
Cine e Iuda mâine? GB, pentru că a spus prea multe.
Cine e Iuda poimâine? Poporul, pentru că a votat prost.

Și tot așa, într-o horă biblică a incoerenței, fiecare se răstignește singur în propria aroganță.

Evanghelia după Like

Cine e Iuda? E cel care dă „dislike”.

Într-o lume unde mântuirea vine în format video și credința se măsoară în engagement, Iuda e doar utilizatorul care a sărit reclama de pe YouTube.
GB și GS nu se luptă pentru adevăr, ci pentru timp de vizionare.

  • Într-un colț, GB predică: „Dumnezeu mi-a spus că el e trădătorul!”

  • În celălalt, GS ripostează: „Eu am vorbit cu patria, și patria e de partea mea!”

Și între ei, poporul zapează.
Adevărata trădare e că nimeni nu mai are răbdare să asculte.

Școala ipocriziei – lecția de astăzi

GB predă cum să îți schimbi poziția instant, în funcție de cum bate vântul opiniei publice. GS predă arta dublului standard: „Spune ce vrei să audă lumea, dar fă exact ce vrei tu.”

Elevii? Votanții suveraniști, care râd, plâng și notează strategiile de supraviețuire: cum să te prefaci că îi urăști pe ceilalți candidați, dar să îi votezi pe ei.

Cine e Iuda? Cel care deschide ochii și realizează că a fost mințit de la primul discurs.

Cine e Iuda în epoca influencerului mântuitor

Nu mai avem nevoie de preoți, ci de content manageri ai divinității.
Fiecare politician e propriul profet, fiecare vlog e o catedrală digitală.

GB invită tembeliziunile și predică din palat sau din altar, GS își face live din piața centrală.
Ambii promit că vor salva națiunea, dar doar dacă se atinge targetul de vizualizări.

Cine e Iuda? Poate cel care nu dă share.
Poate cel care încă mai crede că patriotismul se face la urne, nu în comentarii.
Sau poate… cel care a înțeles că totul e doar un reality-show cu sfinți de carton.

Teatrul mitingurilor

Imaginează-ți un stadion: GB predică, GS face selfie-uri, iar publicul aplaudă frenetic. Muzica de fundal? Anthem-uri patriotice remixate cu jingle-uri de reclame la produse de lux.

Ironia supremă: GB îl acuză pe GS că e trădător, iar GS îl acuză pe GB că vinde iluzii. Spectatorii își dau ochii peste cap.

Cine e Iuda? Oricine își mai păstrează mintea întreagă.

Confuzia ideologică – festivalul contradicțiilor

GB azi e împotriva taxelor, mâine susține impozite speciale pentru că „e patriotic să plătești”. GS azi e pro-justiție, mâine pro-amnistie, pentru că „poporul vrea”.

Gluma supremă? La final, nimeni nu mai știe cine, ce crede.

GB servește la masă moralitatea cu o linguriță de ipocrizie și un pahar de oportunism. GS, elegant, servește principii în farfurii de aur și le abandonează discret în bucătărie pentru un ziar favorabil.

Spectatorul: „Dar cine e Iuda aici?”
Răspunsul amar: ești tu, dacă încă mai speri că vreunul va ține cont de ceea ce spune.

Trădarea ca sport național

Românul nu urăște trădarea, o admiră.
E singura formă de succes accesibilă oricui.

De la fotbal la politică, de la biserică la talk-show, totul e o competiție de cine trădează mai eficient.
GB și GS nu sunt excepții, sunt campioni olimpici la „trădare”.

Și în timp ce se luptă cine să fie Iuda, națiunea îi aplaudă.
Pentru că, în secret, fiecare și-ar dori să fie în locul lor: în centrul atenției, cu microfon, cu public, cu scandal.

Aprostcalipsa votantului

La fiecare dintre alegeri, votantul sugeranist intră într-o stare religioasă: îl adoră pe GB, îl admiră pe GS, apoi invers, în funcție de sondaje și de ultimele declarații scandaloase.

Cine e Iuda? E sugeranistul care crede că aplică rațiunea, dar cade pradă emoției colective.

Apostolii selfie-ului și ai dublului standard

GB și GS au transformat politica într-un reality-show național. GB apare cu Biblia într-o mână și telefonul în cealaltă: „Să vă arăt cum se face moralitate cu profit!”. GS încheie contracte, promițând case la 35000 de euro, apoi spune că totul a fost o strategie de marketing.

Cine e Iuda? Cel care încă mai crede că principiile lor sunt fixe.

Epilog: Amen și like

În final, întrebarea rămâne: Cine e Iuda?

E GB când predică moralitatea cu buzunarul plin?

E GS când schimbă poziția pentru un selfie viral?

Sau suntem noi, spectatorii, care continuăm să urmărim circul, fără să învățăm nimic?

Marele spectacol continuă. GB și GS zâmbesc, votează, schimbă opinii, fac glume, se acuză reciproc. Iar noi râdem, plângem, aplaudăm și totuși ne întrebăm: Cine e Iuda?

Gafele lui Nicușor Dan și perfecțiunea sugeranistă

MBM - KritiQ
-
0
Gafele lui Nicușor Dan și perfecțiunea sugeranistă

Gafele lui Nicușor stărnesc râsul și furia sugeraniștilor, între autenticitate, logică și bășcălie

De ce gafele lui Nicușor ne fascinează

Gafele lui Nicușor nu sunt accidente, ci manifeste ale unui om care gândește logic și analitic, căruia nu-i pasă prea mult de aparențe. Într-o societate obișnuită cu lideri care trebuie să arate bine și să zâmbească fals, Nicușor apare cu freza ca un cuib de cuci, cu râsul nepotrivit și cu un aer de „ce mai contează?” care înnebunește sugeraniștii. Această combinație între autenticitate și lipsă de filtre media, transformă fiecare pas greșit într-un spectacol de bășcălie.

Gafele lui Nicușor sunt confundate adesea cu incompetența. Dar realitatea e că el gândește metodic și rațional, iar aparențele contează prea puțin. Într-o lume în care imaginea primează asupra faptelor, autenticitatea devine o raritate. Liderii adevărați nu trebuie să fie perfecți la coafură sau la modul în care zâmbesc – contează să gândească corect și să ia decizii care să ajute oamenii.

 

Gafele lui Nicușor: Autenticitate vs. aparențe

Oamenii obișnuiți cu politicieni care își calculează fiecare gest și fiecare rid de sprânceană, au nevoie de gafele lui Nicușor ca de aer. Ele nu indică slaba pregătire, ci refuzul de a trăda propria personalitate pentru imagine. Într-o lume a selfie-urilor și a brandurilor politice, fiecare gafă devine un simbol al autenticității. Sugeraniștii urlă, criticii exagerează, iar restul lumii se bucură de umorul involuntar și de naturalețea gesturilor sale.

Gafele ca oglindă a unei societăți bolnave

Într-o țară unde liderii sunt adesea aleși nu pentru competența lor, ci pentru abilitatea de a manipula masele, gafele lui Nicușor Dan devin subiecte de discuție. Dar oare sunt ele cu adevărat gafe sau doar manifestări ale unei normalități neacceptate de o societate în care aparențele contează mai mult decât substanța?

Nicușor Dan: un președinte diferit

Nicușor Dan nu se încadrează în tiparele tradiționale ale politicienilor români. Fost matematician, el abordează politica cu o logică analitică, fără a se preocupa prea mult de imaginea sa publică. Această abordare l-a făcut să fie perceput ca un outsider, dar și ca un om autentic într-o lume politică plină de ipocrizie.

Gafele lui Nicușor sunt pline de umor involuntar: declarații spontane, gesturi neconvenționale, momente de stângăcie care devin virale. Pentru un popor care idolatrizează șmecheria și autoritatea, fiecare mică gafă este motiv de revoltă. Dar pentru restul, ele sunt dovezi că autenticitatea există și că un lider poate fi uman și logic, fără să fie spectacol sau manipulare.

Gafele lui Nicușor: între autenticitate și critică

Criticile aduse lui Nicușor Dan pentru gafele sale sunt adesea exagerate. De la mersul său mai puțin elegant, la reacțiile sale în fața presei, toate sunt interpretate ca semne ale incompetenței. Însă, dacă privim mai atent, aceste ,,gafe” reflectă o sinceritate și o autenticitate rar întâlnite în politica românească.

Una dintre cele mai discutate gafe ale lui Nicușor este zâmbetul său ciudat în biserică. Criticii strigă „catastrofă!” și „inadecvat!”, dar adevărul e simplu: e autentic și uman. Într-o lume plină de lideri care mimează autoritatea și binele comun, un zâmbet real, chiar dacă stângaci, este un act de curaj. Fiecare gest nepotrivit devine o mică lecție de umor negru pentru cei care sunt obișnuiți cu spectacolul autoritar.

Sugeraniștii: apărătorii aparențelor

De ce sunt sugeraniștii atât de speriați de gafele lui Nicușor? Pentru că ei trăiesc într-o lume a aparențelor, unde liderul trebuie să fie puternic, arătos și șmecher. Ei funcționează pe „muci, banane, autiști, globaliști, soroșiști, curcubei” și liste de inamici imaginari, în timp ce Nicușor funcționează pe argumente logice și empatie. Este ca și cum ai aduce un calculator la o luptă de pumni – nimeni nu știe ce să facă cu el, iar rezultatele sunt frustrante pentru cei care adoră abuzul și dominația.

În contrast cu Nicușor Dan, sugeraniștii pun un accent deosebit pe imaginea publică. Ei sunt cei care critică orice abatere de la normele stabilite, fără a se întreba dacă aceste norme sunt cu adevărat benefice pentru societate. Pentru ei, un lider trebuie să arate bine, să vorbească frumos și să se comporte conform așteptărilor, indiferent de conținutul real al acțiunilor sale.

Gafele ca instrument de manipulare

Sugeraniștii au învățat să folosească gafele lui Nicușor Dan ca instrument de manipulare. Fiecare mică eroare este amplificată și prezentată ca dovadă a incompetenței sale. Această strategie le permite să distragă atenția de la propriile lor greșeli și să își consolideze poziția în fața electoratului.

Reacțiile mass-media: amplificarea criticilor

Mass-media joacă un rol esențial în amplificarea criticilor aduse lui Nicușor Dan. Jurnaliștii, adesea influențați de interese politice, pun sub lupă fiecare mișcare a președintelui, căutând orice detaliu care poate fi folosit împotriva sa. Această atitudine contribuie la crearea unei imagini distorsionate a realității.

Poporul și liderii: o relație complicată

Românii au fost învățați să aprecieze liderii care se impun prin forță și autoritate. Aceștia sunt văzuți ca protectori ai națiunii, chiar și atunci când acțiunile lor sunt discutabile. În schimb, liderii care promovează dialogul și rațiunea, precum Nicușor Dan, sunt percepuți ca slabi sau indeciși.

Oamenii iubesc să fie abuzați, iar liderii lor trebuie să fie aroganți și puternici. Într-o societate traumatizată, suveraniștii caută lideri care să confirme neputința și frustrările lor. Gafele lui Nicușor sunt incomode pentru această categorie, pentru că el nu joacă jocul aroganței și al abuzului. În loc să manipuleze aparențele, el se concentrează pe fapte și rezultate, ceea ce stârnește furia celor care preferă spectacolul autoritar.

Generațiile viitoare și speranța schimbării

Pentru ca România să evolueze, este esențial ca generațiile viitoare să fie educate în spiritul gândirii critice și al respectului pentru adevăr. Doar astfel se va putea depăși mentalitatea conform căreia, aparențele contează mai mult decât substanța. Gafele lui Nicușor nu sunt catastrofe. Ele sunt dovezi de normalitate într-o lume plină de abuz și aparențe. Fiecare stângăcie sau zâmbet ciudat ne amintește că un lider poate fi autentic, empatic și logic. Umorul negru generat de aceste momente servește drept antidot împotriva prostiei și aroganței. Și, în timp ce suveraniștii continuă să urle, restul lumii poate râde și aprecia raritatea unui lider adevărat.

Învățătura din gafele lui Nicușor

Gafele lui Nicușor Dan nu sunt doar simple erori. Ele sunt lecții despre autenticitate, despre importanța gândirii independente și despre pericolele conformismului. Dacă vom învăța să le privim ca atare, poate că vom reuși să schimbăm ceva în modul în care înțelegem politica și liderii. Gafele lui Nicușor nu sunt simple greșeli. Ele sunt instrumente de supraviețuire politică și lecții de umor negru pentru toți cei care confundă aparența cu competența. Într-o societate plină de abuz și falsitate, autenticitatea și logica devin cele mai puternice arme. Și dacă putem râde de ele, atunci avem șansa să trăim într-o lume mai bună, unde liderii nu sunt idolatrizați pentru imagine, ci pentru modul în care gândesc și acționează.

Românul modern

Preafericitul Cornelius
-
0
Românul modern

 

Neamul care avea nevoie de o lege, ca să nu mai ceară dosar cu șină

Trăim, iubiți români, într-o zonă a planetei unde normalitatea nu e o stare, ci un act normativ. Așa cum ai nevoie de lege ca să nu parchezi pe trecerea de pietoni, noi am avut nevoie de Parlament, de Monitorul Oficial și de 180 de zile de așteptare, ca să stabilim, oficial, un lucru care ar trebui să fie de la sine înțeles pe orice planetă civilizată.
Așa că, haideți să ne aplaudăm. Pentru că doar noi, neamul românesc, am reușit performanța de a legifera bunul-simț.

Victoria absurdă a anti-birocrației: Adio, dosar cu șină!

Să ne gândim la marea victorie din iulie 2023: interzicerea dosarului cu șină.
Și aici ne oprim un pic. De ce ai nevoie de o lege care să interzică unei instituții să-ți ceară să cumperi tu obiecte de papetărie, pentru ca instituția să-și facă treaba?
Pentru că suntem români, de-aia! La noi, dosarul cu șină nu era doar un obiect. Era un simbol: simbolul puterii meschine a statului, simbolul acceptării umilinței, simbolul faptului că tu, ca cetățean, trebuia să plătești (și să te umilești) pentru propriul tău drept. Eram singurul popor din Univers unde, dacă depuneai un dosar fără șină, funcționarul te privea cu o ură sacră, de parcă încercai să dărâmi temeliile statului. „Păi, nu vedeți, dom’le, că nu are șină? Cum să țin eu actele la un loc, să fie ordine? Veniți mâine cu dosar adecvat!”
Acum, legea a venit. Nu pentru că statul a realizat absurditatea, ci pentru că am ajuns la un punct unde lipsa șinei era, probabil, considerată atac la siguranța națională.

Maternitatea și rușinea legiferată: alăptatul în public

Trecem la a doua performanță legislativă, Legea 182/2021: Alăptatul în public este legal și obligatoriu, sub amenințarea amenzii, să nu te iei de mamă!
Da, dragii mei. Am avut nevoie de o lege care să prevină ca o mamă să fie dată afară din magazin, din parc sau de la coadă la pâine, pentru că își hrănește copilul. În timp ce în alte țări, alăptatul este un lucru banal, la noi, era o chestiune de moralitate publică.
Doar noi, românii, eram capabili să ne scandalizăm de un bebeluș care mănâncă, dar să fim perfect OK cu un bețiv care bea pe bancă. Legea a trebuit să vină și să ne spună, practic: „Oameni buni, bebelușii trebuie să mănânce. Lăsați-i în pace!”

Imaginează-ți dezbaterile din Parlament: „Domnule președinte, propunem un amendament: alăptatul, dar doar cu un voal din in, pe culori pământii, și numai între orele 14:00 și 14:30!”

Fără lege, ne-am fi certat la infinit, dacă bluza mamei e prea decoltată, sau dacă bebelușul mănâncă prea zgomotos.

Credința contra vizibilității: icoana de pe parbriz

A treia bijuterie: Amenda pentru icoanele și cruciulițele care îți blochează parbrizul.
Siguranța rutieră, ziceți? Nu. Aici e vorba despre sinteza perfectă a neamului: Vrei să fii și cu Dumnezeu (cu 15 cruciulițe atârnate și o icoană cât palma), dar vrei să fii și primul la semafor (chiar dacă nu vezi când se face verde din cauza obiectelor sfinte)?
Doar românul are nevoie de o lege care să-i spună că, credința nu se măsoară în numărul de obiecte din parbriz, ci în distanța de frânare. Legea a trebuit să intervină pentru că, lăsați la liber, am fi transformat parbrizul în iconostas mobil, complet opac, și ne-am fi bazat doar pe intervenția divină pentru a evita accidentele. „Am apăsat pe frână, dar nu a vrut Sfântul Nicolae!”

Ne amintim să fim oameni, dar cu legea în mână

Așadar, dragi români, suntem un popor unic. Nu ne putem baza pe bunul-simț pentru a nu cere dosar cu șină. Nu ne putem baza pe empatie elementară, pentru a permite unei mame să-și hrănească copilul. Și nu ne putem baza pe instinctul de supraviețuire, pentru a nu ne bloca vizibilitatea cu obiecte sfinte.
Neamul nostru are nevoie de o lege pentru a valida orice acțiune care în orice alt loc ar fi banală. Și, deși e comic, poate că e un semn bun. Poate că, odată ce ne-am obișnuit cu ideea că trebuie să respectăm legea, ne vom aminti, încet-încet, că putem respecta și… normalitatea.
Acum, dacă mă scuzați, trebuie să verific dacă am voie legal să respir în lift. Nu s-a dat lege pe subiectul ăsta încă.

Tovarășul turnător Coroiu și spectacolul clacărilor imaginare

MBM - KritiQ
-
0
Tovarășul turnător Coroiu și spectacolul clacărilor imaginare

Tovarășul turnător Coroiu și arta de a transforma fiecare gest al președintelui în catastrofă națională

Se spune că fiecare epocă are eroii săi. Uneori, acești eroi poartă mantii strălucitoare, alteori doar un costum șifonat și un pix care tremură la fiecare schimbare de vânt. În cazul nostru, eroul se numește tovarășul turnător Coroiu, și este genul de jurnalist care ar putea să scrie cu convingere că soarele apune de fapt în est, dacă ar fi pentru beneficiul politic corect.

De la primele sale articole, scrise cu condeiul înmuiat în cerneală cenușie, până la aparițiile televizate unde zâmbea fals și făcea glume de un bun-simț absolut îndoielnic, Coroiu a dovedit că există un talent rar: acela de a nu deranja pe nimeni, în timp ce enervează pe toată lumea. În mod ironic, acest talent l-a transformat într-o legendă. Legenda unei presei care nu mai există, dar care continuă să ne bântuie în amintiri și în referințele ironice pe rețelele sociale.

Tovarășul turnător Coroiu nu este doar un personaj, ci un fenomen. Și, ca orice fenomen, are etapele sale: nașterea, gloria efemeră, decăderea și eventual rebranding. Primele articole ale lui Cristoiu sunt, desigur, o minune de precizie ideologică: „Ce scriu eu astăzi, va fi adevărul de mâine”, spunea el, cu un zâmbet care ar fi putut să vândă gheață unui eschimos, într-o lună de vară. Totuși, ceea ce îl caracteriza cu adevărat nu era convingerea, ci rapiditatea cu care își putea schimba convingerile.

Într-o zi, Ion Cristoiu putea să critice vehement pe oricine ar fi avut un pahar de apă murdar în față; în ziua următoare, dacă același om devenea util politic, Cristoiu îl ridica la rang de sfânt, cu statuie imaginară în centrul Bucureștiului. Această elasticitate morală l-a făcut adorat de unii, detestat de alții, și, în mod sigur, imposibil de ignorat.

Glumele despre Coroiu nu se mai numără. La fiecare colț de cafenea, la fiecare televizor care rulează știri, oamenii râd amar: „Ați văzut ce a mai scris Coroiu azi? Probabil că soarele răsare în vest, pentru că domnia sa a zis așa.”  În timp ce restul presei încearcă să fie gravă și moralistă, Coroiu jonglează cu ideile ca un funambul pe frânghia subțire a adevărului.

Clacare psihologică la minut: cronica absurdului

Dacă România ar fi un teatru absurd, tovarășul turnător Coroiu ar fi regizorul care transformă orice gest al președintelui în tragedie națională. Inspiră aer curat? Aproape clacare. Zâmbește? Pregătiți umbrelele, vine apocalipsa. Cititorii rămân prinși între râs și groază, fără să știe dacă urmăresc jurnalism sau o farsă grotescă de proporții colosale.

Articolul din Gândul, unde Coroiu susține că președintele este „aproape să clacheze” sub presiune, este mai mult decât exagerat: e spectaculos de absurd. Fără dovezi, fără martori, doar imaginație și talent de catastrofist profesionist.

Turnătorul de presiuni imaginare

Talentul suprem al tovarășului turnător Coroiu este abilitatea de a transforma banalul în criză națională. O ședință de lucru devine „consiliu de urgență”, un document semnat se transformă în „gest de supraviețuire psihologică”.

Criticii îi reproșează colaborarea cu Securitatea și senzaționalismul exagerat. Ironia supremă: omul care inventează așa-zise crize ale președintelui își ignoră propria istorie controversată, ca și cum trecutul său ar fi doar o glumă proastă.

Aici intervine marea ironie: cu cât critica este mai dură, cu atât zâmbetul lui Coroiu devine mai enigmatic. „E un râs care ascunde lacrimi de … oportunism”, spuneau colegii săi, sau poate doar vorbeau ei, căci nimeni nu știe exact când gluma lui Cristoiu se termină și începe seriozitatea. Această ambiguitate a devenit marca sa, semnul distinctiv al unui jurnalist care poate să fie oriunde, fără să fie de fapt nicăieri.

Cum să vezi tragedie în fiecare semn de viață al președintelui

Fiecare clipire, fiecare inspirație, fiecare pauză de gândire a președintelui, devine material pentru titluri dramatice. Tovarășul turnător Coroiu e ca un regizor paranoic: totul este criză, totul e spectacol.

Dacă președintele se uită pe geam, „e panică”. Dacă se uită la raportul de activitate, „urmează colaps”. Dacă respiră liniștit, „apropierea clacării iminente”. În lumea lui Cristoiu, banalul nu există; totul este tragedie.

Criticii îl descriu ca pe un maestru al exagerării, un arhitect al absurdului, care poate transforma o întâlnire de protocol într-o criză existențială a națiunii. Fiecare articol este o operă de groază comică, cu efecte secundare: râs involuntar, frustrare și un sentiment vag de „ce c***t am citit eu aici?”.

Manual de paranoia: lecții de la tovarășul turnător Coroiu

Criticii susțin că articolele sale sunt suprarealiste. Realitatea e secundară; suspansul și drama sunt pe primul plan. Tovarășul turnător Coroiu transformă subiectele politice în spectacol abracadabristic: fără dovezi, fără context, doar panică și suspans imaginar.

Publicul rămâne captiv între râs și confuzie: este jurnalism sau farsă? Răspunsul corect: farsă cu aer de criză psihologică.

Fiecare știre a sa are schema clasică: eveniment banal + interpretare apocaliptică + suspiciune paranoică = articol „exploziv” care poate fi citit cu popcorn, ca la cinematograf. Aici îmi vine în minte celebrul său articol ,,Găina care a născut pui vii”, un exemplu grăitor, un exemplu definitoriu pentru tovarășul turnător Coroiu, pentru activitatea sa de așa-zis ,,maestru jurnalist”.

Click-uri și catastrofe: arta jurnalismului absurd

Fiecare articol al Tovarășului turnător Coroiu urmărește două obiective: dramatizare maximă și click-uri. Presiunea psihologică „aproape de clacare” devine titlu viral, în timp ce cititorul rămâne prins între amuzament și groază.

Realitatea concretă? Minimă. Exagerarea? Maximă. Umor involuntar? Garantat. Tovarășul turnător Coroiu nu produce glume intenționat, dar absurdul situației devine comedie neagră de manual.

Exemplele abundă: președintele se uită pe telefon, „criză de nervi în perspectiva națiunii”. Președintele respiră profund? „Se apropie colapsul psihic”. Totul este spectacol, totul e inventat, iar cititorul se simte martor la un carnaval penibil de interpretări.

Glume involuntare și clacări imaginare

În fiecare paragraf, publicul descoperă ironia ascunsă. „Președintele aproape clachează sub presiune” sună ca un titlu de știre, dar în practică devine comedie involuntară.

Gluma involuntară este cheia: cititorul râde de absurditatea exagerărilor, nu de persoana lor. Tovarățul turnător Coroiu nu e comic; el este catalizatorul stupidului.

Mai mult, presa critică i-a reproșat că deseori transformă probleme minore în crize dramatice de tip catastrofă nucleară, dar el continuă să scrie cu aceeași seriozitate patetică. Rezultatul? O combinație între jurnalism de senzație și farsă involuntară.

Comparativ cu mass-media reală

Alte publicații furnizează fapte, dovezi și interviuri. Tovarășul turnător Coroiu transformă realitatea în spectacol de catastrofe inventate.

Dacă vrei știri, vezi BBC, CNN sau alte astfel de trusturi serioase! Dacă vrei paranoia și clacări imaginare, tovarășul turnător Coroiu este ghidul perfect.

Mai mult, interpretările sale dramatice au fost contestate de jurnaliști serioși, dar nimic nu poate opri avalanșa de „președinte pe marginea prăpastiei” imaginată cu talent. Este teatrul absurd al exagerării infinite.

Controverse și ridicol

Criticii îl acuză de abuz de termeni psihologici și de exagerarea situațiilor. Cristoiu transformă orice critică în material pentru un nou articol. Colaborarea cu Securitatea, senzaționalismul și comentariile publicului devin ingrediente pentru epopeea fantasmagorică a jurnalistului care inventează crize naționale.

Ironia supremă: omul care „denunța” cu atâta fervoare, inventând pericole la fiecare colț, a fost el însuși parte a unor mecanisme obscure, dar acum le folosește ca decor pentru spectacole comico-tragice.

Criza imaginară, un spectacol permanent

În universul lui Cristoiu, președintele nu guvernează, el supraviețuiește clacărilor imaginare. Orice ședință, conferință sau document oficial devine spectacol tragi-comic.

Cititorul se întreabă: să râdă de absurditate sau să plângă? Răspunsul: ambele. Aceasta este marca jurnalismului fantasmagoric al tovarășului turnător Coroiu.

Mai mult, critica publicului și a altor jurnaliști devine combustibil pentru noi articole cu clacări imaginare, este un ciclu infinit de panică, ironie și comedie involuntară.

Terapia absurdului

Pentru cititorul răbdător, fiecare articol devine terapie: râsul de absurditatea exagerărilor, ajută la supraviețuirea cotidiană. Fiecare „președinte aproape clachează” devine lecție de ironie aplicată, un manual de supraviețuire în fața jurnalismului fantasmagoric.

Nu e nevoie de psihoterapeut; un articol de Coroiu și un pahar de vin sunt suficiente.

Lecții de stil fantasmagoric

Tovarășul turnător Coroiu ar putea fi considerat un exemplu clasic de maestru al exagerării fantasmagorice:

  • Fapt minor – interpretare apocaliptică

  • Articol – click-uri garantate

  • Cititor – râs involuntar, ușoară confuzie

Este un model pentru cei care vor să transforme banalul în catastrofă, fără niciun efort real de cercetare sau verificare.

Ironia supremă

Ironia supremă este că toți cei care îl critică devin, de fapt, subiecte pentru articolele următoare. Niciun gest, niciun cuvânt al președintelui nu scapă fără interpretare tragi-comică.

Publicul realizează treptat că totul este un spectacol: clacări imaginare, presiuni inexistente și interpretări apocaliptice. Rămâne întrebarea: cine mai râde, cine mai plânge, cine mai crede? Păi, sugeraniștii îl cred, spre exemplu.

Ironia supremă este că oamenii care îl critică îl citesc în continuare. Fiecare articol devine un spectacol de sarcasm, un cabaret de literatură de șters la c*r, unde tovarășul turnător Coroiu este simultan vedeta și ridicolul. În mod hilar, această strategie funcționează: devii indispensabil exact pentru că ești de neînțeles, amuzant și contradictoriu.

Se poate spune că Tovarășul turnător Coroiu nu este doar un jurnalist, ci o metaforă. O metaforă pentru presa care se adaptează, care râde și care știe că adevărul absolut nu există. Pentru că, în lumea lui Cristoiu, există doar opinii, glume, ironii și zâmbete complice, iar restul… restul e istorie.

Și dacă întrebi orice cititor despre el, răspunsul este același: „Coroiu? Ah, da, ăla care poate să scrie despre orice și să te facă să-ți stea mintea-n loc.” 

Tovarășul turnător Coroiu este arhitectul unui univers fictiv, în care realitatea este subordonată spectacolului și exagerării. Presiunea psihologică imaginată, clacările inventate și interpretările paranoice fac din fiecare articol o operă de comedie neagră involuntară.

Pentru cei care vor să vadă politica României prin lentila absurdului și a paranoiei, tovarășul turnător Coroiu este ghidul perfect. Pentru fapte, verificați alte surse.

1...678...48Pagina 7 din 48

Sunt Marian. N-am răspunsuri, dar am glume. KritiQ e blogul meu - ironic, amar, uneori chiar amuzant.

KritiQ

TENDINTE

CATEGORII

Toate drepturile rezervate © MBM- KritiQ by BITMADRID